Maresalul Ion Antonescu -Erou National

Scris de **OpHaNiM** 2/3/2011, 03:15

Născut într-o familie de militari, Antonescu a absolvit școlile militare de la Craiova și Iași, apoi a urmat și absolvit Școala de cavalerie în 1904.

Tatăl său, ofițer de carieră, a divorțat de mama sa, Lița Baranga și s-a recăsătorit cu Frida (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Șeful Statului", ea și-a reluat, demonstrativ și ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor sus-pusului fiu).

Maresalul Ion Antonescu -Erou National 46858010

La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928[4]), la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofițer de poliție, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat). După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorțată legal de cel de-al doilea soț. După șapte ani de căsătorie a divorțat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorțul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat și jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?). Prima sa soție (1924-1926), Rachel Mendel, a fost și ea, o evreică originară din Franța, cu care s-a căsătorit când era atașat militar la Londra și cu care a avut un copil.

Cariera militară

Sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detașament care apăra intrarea în Galați, fără a trage un foc de armă a convins țăranii răsculați să nu intre în oraș. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908.

În 1911 a fost admis în Școala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franța, , pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit funcția de șef al biroului de operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a servit la Școala de Ofițeri de Cavalerie.

Maresalul Ion Antonescu -Erou National Antone10

A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcție de șef al statului major al generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan. În această funcție, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupație germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate ști mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus țării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roșu”.

Între 1922 și 1926, Antonescu a fost atașat militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia. După reîntoarcerea în România a fost comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 și după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938).
Ion Antonescu

În urma unei afirmații vexatorie la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divorțată” - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița.

- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- 5 februarie 1941: s-a autopromovat la gradul de general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a.
- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege.

Maresalul Ion Antonescu -Erou National Braven10

Regimul antonescian
Puciul anticarlist și Statul Național-Legionar

Viața politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism și o democrație fragilă și coruptă de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politică, speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei și mai ales, a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg.

Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern.

Poliția legionară

Instaurarea Statului Național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activități anilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar, Poliția legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”[19]. În privința Siguranței, Atonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituție care avea să iasă de sub tutela militară și să se subordoneze nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).

Maresalul Ion Antonescu -Erou National Dsc00210

Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea mult - Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conținutului compromițător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov.

Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de la Berlin, care voia să-și asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania și acceptat de populație, mai ales de armată. Așa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut de unul singur să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider politic și nu avusese vreo formațiune politică proprie (în timpul „revoluției legionare”, Antonescu era în domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - și a respins constant pretențiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în același timp de Mișcarea Legionară ca de o contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o eventuală neobediență.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupția a devenit oficială, legea, facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreiești. Miliarde de lei–aur au intrat atât în vistieria țării, cât și în buzunarele legionarilor. Procesul de expropriere forțată a capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari). La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile germane de război. Antonescu a declarat la procesul din 1946 că a parat cererile repetate ale germanilor de a se crește producția de materii prime necesare susținerii efortului de război și pătrunderea capitalului german în economia românească. Iar subsecretar în ministerul finanțelor, Mircea Vulcănescu a declarat în procesul lotului doi de inculpați la Tribunalul Poporului din București că Germania a plătit cu aur furniturile exportate de România.

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Presa era înregimentată și cenzurată, monarhia sub control, cu prerogativele drastic reduse, majoritatea simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de distincții, numirea de ambasadori etc. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special, antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Regele Mihai, la vârsta de 19 ani a fost o fantoșă în mâna lui Antonescu, care se visa un alter-ego al mareșalului Philippe Pétain, (vezi Adrian Cioroianu, Carol Iancu ș.a.).
Rebeliunea legionară

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.

Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și sprijinul reciproc (această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.

Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului[E] (circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei).

Maresalul Ion Antonescu -Erou National Gc3b6r10

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici).

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.
[modificare] „Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” - Războiul împotriva URSS
Fanionul de mareşal al lui Ion Antonescu

„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa I F .
Memoriul lui Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942) înpotriva trecerii Nistrului

La eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor făcute lui Hitler, a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.

Zona dintre Nistru și Bug, Transnistria a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul Sârbesc. Mareșalul s-a opus ocupării acestor teritorii și a pus condiția ca administrația Banatului Sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica care a fost poziția reală a majorității poporului român, sau a diferitelor sale pături sociale, față de hotărârea de a intra în război (atunci nu se făceau sondaje de opinie). În tot decursul regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” și al doilea după eliberarea Basarabiei. Ambele au primit răspunsul «da» în proporție de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, „Conducătorul” a făcut epurări largi în cadrul ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate”, 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc. La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru „slabiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici, Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei[32]. Cei mai mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active deoarece și-au exprimat rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui Antonescu în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941), pentru opunerea de a implica într-un război evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunilor față de Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți sau dispăruți – pierderi umane – și 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din anului 1938) – pierderi materiale.

Cei care au luat poziție fățișă față de „conducător” (Nicolae Ciupercă, Iosif Iacobici) au fost eliminați, iar cei care au acționat cu discreție, sabotând hotărârile mareșalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu) s-au menținut.

Soldaţi români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei

Ralierea antonesciană la obiectivele hitleriste era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler, în loc să-și scoată trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare. Generalul a fost demis și trecut in rezervă. Ajutorul său și noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziții, reducând numărul efectivelor care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad.
[modificare] Tentative de armistițiu

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu - pentru a preveni eventualele inițiative ale opoziției - să mimeze că se interesează de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru și de stânga s-au reunit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care din convingere, sau ca tactică de tergiversare, își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Intervențiile liderilor politici pentru o pace separată erau și ele declarative, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu, regele era considerat o marionetă și șanse reale de insurecție nu se întrevedeau.

La 20 iunie 1944, partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat.

Antisemitismul activ și „Curățirea terenului”
Deschiderea uşii unuia din vagoanele trenului morţii de la Iaşi

Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul antisemitism românesc latent, cu eclatări periodice, incrustat în istoria românească și care s-a dezvoltat în paralel cu colaborarea și fecundarea reciprocă interetnică, a fost importat și propagat partidul Totul pentru Țară și de Mișcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga și Ion Gigurtu și amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii. El a fost aplicat minorității evreiești de regimul antonescian ca misiune principală de stat. Antonescu a promovat o politică de purificare etnică, antisemită, dură, activă, care s-a manifestat prin masacre, atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Iași, „trenurile morții”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa și altele. Politica de purificare etnică declanșată și controlată de Ion Antonescu s-a exprimat prin distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască simultană cu jaful organizat de stat pentru distrugerea economică a populației evreiești. Au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927. În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni, în total au fost masacrați peste 300.000 de evrei. Situația romilor nu a fost mai blândă. În 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România.

Printre manifestările antisemitismului activ la nivel statal se pot manționa:

* Limitarea drepturilor și libertăților: Evreilor le-au fost anulate autorizațiile pentru vânzarea „produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au fost „românizate” casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj și turism. Au fost confiscate vasele maritime și fluviale aflate în proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă utilizarea aparatelor de radiorecepție, pentru a nu răspândi „știri de propagandă contra intereselor țării..., alarmând permanent populația”. Le-a fost retras permisul de conducere a autovehiculelor.
* Confiscări și deposedări de bunuri: au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor, proprietățile rurale ale evreilor, sub orice titlu, și proprietățile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor instituții, iar 58.980 particularilor.
* Constrângerea la diverse contribuții sau prestații. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligația evreilor de a contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social” - valoarea hainelor și a altor contribuții în natură a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1.800.135.650 de lei

Maresalul Ion Antonescu -Erou National Ionant10

* Scriitorii ostateci‎‎ - în 1941 administrația antonesciană a afișat o listă cu numele a 42 de scriitori, fruntași ai intelectualității române de etnie evreiască, care urmau să fie omorâți în cazul inobedinței vreunui evreu față de regim. Lista cuprindea și numele unor scriitori decedați (Ronetti-Roman, d. 1908, etc.) sau care nu se mai aflau pe teritoriul României.
Pentru detalii, vezi: Scriitori ostateci.

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici... Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță... Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională... Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari... Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege... Deci, fără forme(formalități), cu libertate completă(de acțiune)”.
Evrei deportați sub supravegherea unui soldat român

La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa românească - care exprimau linia oficială – au anunțat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun om din lume și nici o minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene”. Într-o scrisoare de răspuns trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet pe evreii din România: „Nimeni și nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare”.

„Curățirea terenului” era numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „soluția finală”. Ordinul de curățirea terenului, de exterminare a unei părți a evreilor din Basarabia și Bucovina și de deportare a restului, a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria și armata, în special administrația civilă a armatei, pretoratul. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor Jandarmeria a primit ordinul de curățire a terenului cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română”.

„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autoritățile militare sau civile evitau să execute evrei, fie de teama consecințelor, fie întrucât nu credeau în existența unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor, pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou.

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu, armatei, Serviciului special de informații și jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea administrației civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat șefului Marelui Cartier General, generalului Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului Topor.

După emiterea acestor ordine speciale de curățirea terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferența față de sanitație periclita populația locală neevreiască, militarii români și membrii minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și verighetele, banii jefuiți dispăreau în drum spre vistieria statului.

Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români în drumul spre zona de relocare din est.

Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa, Bogdanovca și Akmecetka în 1941 și 1942.
Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Odesa.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu subunitățile Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români care au acționat neplanificat, n-au șters urmele execuțiilor în masă și au comis jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință reiese că germanii erau furioși de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unități ale Einsatzgruppe D și de cele ale jandarmeriei militare germane Feldgendarmerie erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor, conchizând că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de siguranță SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape”.

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazați și arși într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în circa 140 de zile. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română după ce a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane, Hitler nu intenționa să retrocedeze României Transilvania de Nord.

Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanții puterilor occidentale privind ordinele speciale de curățirea terenului. La 31 iunie 1941 decanul Corpului Diplomatic din București și nunțiul apostolic, monseniorul Andrea Cassulo a cerut o audiență urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor față de evrei și a cere clemență. Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai Antonescu a protestat față de atrocitățile antievreiești. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atenția permanent și insistent celor mai de seamă autorități române reacția inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul Antonescu și la premierul interimar Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor... Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii români atâta timp cât actualul regim... va rămâne la putere".

Politicieni și intelectuali români marcanți - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice. Spre exemplu intervenția Reginei mamă, Elena, împreună cu Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru oprirea deportării evreilor bucovineni în Transnistria și repatrierea orfanilor (rabinul dr. David Safran, trimis de Rabinul Șef al Cultului Mozaic din România a cerut sprijinul Patriarhului I.P.S.S. Nicodim Munteanu și a rămas impresionat de înțelegerea și compasiunea prelatului: „Știu tot, fiul meu drag, aseară mi-a telefonat Eminența Sa Andrea Cassulo... misiunea... onorează credința iudaică și crucea care a fost pângărită...Voi fi astăzi la M.S. Elena și la conducătorul Statului. Misiunea mea este să apăr”). Intervenția lui Iuliu Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy Filderman, l-a înfuriat pe mareșalul Antonescu, care era ferm decis să termine cu evreii. În nota sa prezentată la 31 august 1942 Consiliului de Miniștri, Antonescu spunea: „Să se publice structura orașelor pentru ca să vadă și țara cât era de compromisă și de amenințată viața economică și dezvoltarea spirituală din cauza ticăloșiei politicianiste iudeo-masonice a căror exponenți erau partidele „naționaliste” din Transilvania și Regat. Dacă voi lăsa moștenitorilor regimului aceeași situație, voi face și regimul meu părtaș la această crimă. Voi trece peste toți și peste orice greutate pentru a purifica nația de această neghină. Voi înfiera la timp pe toți acei care au venit – ultimul dl. Maniu – și vor veni să mă împiedice a răspunde dorinței majorității imense a acestei nații... Să se publice integral această rezoluție a mea odată cu publicarea statisticei și memoriului de față. Publicarea până la 10 septembrie.
Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria

De teama judecății puterilor democratice, care de la sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea populației civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune secretă de falsificare, sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani și pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea țării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul național just al României - eliberarea celor două provincii românești ocupate de URSS în iunie 1940 -, și de uriașele pierderi umane și materiale ale României într-un război inutil și lipsit de glorie[G]. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de Externe, dar fenomenul s-a înregistrat și la Ministerul de Interne și în special la Marele Stat Major.

Maresalul Ion Antonescu -Erou National Na006010

Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au fost următoarele:

- România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.
- Toate crimele și pogromurile antievreiești de pe teritoriul aflat sub conducerea statului român au fost exclusiv rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.
- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a altor cazuri izolate[I], marile acțiuni antievreiești (pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obștesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la București), fie de guvernul antonescian.
- Cu toate masacrele și prigoana, situația finală a cetățenilor de etnie evreiască în România a fost mai blândă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia[J]) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice). Evrei străini sau din Transilvania de Nord și-au salvat viața trecând în România

Au fost români care, riscându-și conștient viața, au acordat ajutor evreilor persecutați. Cu mici excepții (Viorica Agarici, acad. prof. Raoul Șorban), ei au fost ignorați de statul român. 55 dintre ei au fost distinși de Israel cu cetățenia de onoare și cu titlul, diploma și medalia Drept între popoare.
[modificare] Ideologia lui Antonescu
Colonelul Antonescu și „Căpitanul” Zelea Codreanu (1935)

În privința orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicții, cu o mentalitate nebuloasă și oscilantă, el s-a situat pe poziții nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condițiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), cât și acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: ...„jidani, care împreună cu englezii și americanii, au dictat pacea”(din 1919) ... și că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiția înjositoare a acordării de drepturi cetățenești evreilor, ...„datorită căreia s-a jidovit țara și s-a compromis economia românească și puritatea rasei noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în fața evreilor și a francmasonilor, care și-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” . Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniștii, rușii, sistemul democrat și liberal constituiau un amalgam, dușmanul care trebuia nimicit, ca o cerință impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicații sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: ...„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre și de acolo îl expediem în țările slave. (...)Domnilor, să aveți înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum și datorită cărui fapt suntem azi împestrițați cu atâția străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” .

Mareșalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului național-legionar, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală (uniforma legionară) și salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mișcării Legionare.

Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică[63]. Comparativ cu Hitler, Stalin și Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetățeni români martirizați pe conștiință, poate fi considerat un „dictator moderat”.

Primul ziar suspendat de către comuniști, în februarie 1945, a fost „Curierul Israelit”, iar redactorul șef, dr. Wilhelm Filderman, președintele Comunităților Evreiești din timpul războiului și fost deportat în Transnistria, a fost arestat. În anul 1948 au fost expulzați din România o serie de conducători evrei: dr. Filderman, judecat și condamnat în contumacie, Marele Rabin dr. Alexandru Șafran, Rabinul-șef al evreilor din România, ș. a. In decursul anilor 1953 - 1954 au fost arestați și condamnați pe diferite motive liderii evrei A. L. Zissu și Jean Cohen, apoi au urmat procesele anti-sioniste care s-au desfășurat în tribunale militare, fără avocați și procurorii refuzând probele cu martori. Inculpații erau aduși în fața instanței după „pregătiri speciale”, siliți prin torturi și înfometare, să semneze mărturii mincinoase în care recunoșteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român și împotriva socialismului”. Sentințele Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 și 25 ani de temniță grea. Președintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, cel care în anii 1940-1941, având gradul de locotenent colonel a condamnat la moarte evrei din Cernăuți, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler și Emil Calmanovici sau l-a condamnat la muncă silnică pe viață pe Belu Zilber, (vezi și Situația cetățenilor români de etnie evreiască în regimul comunist).

Menționarea acestor acțiuni anti-evreiești nu vine să concureze, să pună în umbră samavolniciile regimului comunist față de întreaga populație, ci să ilustreze un anumit proces de măsluire a istoriei.
[modificare] Tezele lui Ceaușescu și Umanismul socialist

România anilor 1948 - 1953 se caracteriza printr-o etapă anticulturală, de regres pentru istoriografia română, atât pe plan interpretativ cât și documentar. Florin Müller, căruia îi aparține această caracterizare, vorbește de o „istoriografie declasată intelectual, marcată aproape ireversibil de înapoiere și desincronizare de la cercetarea istorică mondială”.

Maresalul Ion Antonescu -Erou National Maresa10

Această activitate empirică a dobândit sub Nicolae Ceaușescu o bază teoretică începând cu Tezele din iulie („Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”) din 6 iulie 1971 și continuând cu Tezele din Mamaia din 1982. Ceaușescu, sub numele de Umanism socialist a impus expandarea propagandei cu caracter militant-revoluționar și realist-socialist (în fapt, maoist/neo-stalinist) în artă, istorie, etc. Aceste teorii, care permiteau și impuneau contorsionarea datelor istorice, cuprindeau o revenire la protocronism (dacologie, accentuarea prelucrată a valorilor antice, dacice ale poporului român, curent care se află la baza naționalismului cultural), la un naționalism socialist care reabilitau selectiv notorietăți care fuseseră puse la index, ca Nicolae Iorga (într-un alt discurs al lui Ceaușescu din iulie 1971), sau Antonescu (inclusiv titlul de Conducător), ca un util precedent istoric pentru cel ce se pregătea să devină viitorul dictator și se auto-prezenta ca un apărător al tradiției și valorilor românești, un pas pe calea spre cultul personalității .

Profesorul miliardar Iosif Constantin Drăgan, care a făcut avere în Italia din afaceri cu gaz, simpatizant cu fascismul, Garda de fier și Antonescu și sponsor important al activităților neo-fasciste și de extremă dreaptă din Romănia de după 1989, a scris o serie de lucrări de pe poziții protocroniste. El a devenit un colaborator semi-oficial al lui Ceaușescu, care i-a facilitat accesul la o serie de documente inedite despre Antonescu, care au generat o lucrare apologetică în patru volume despre Mareșal și regimul său (publicată în propriile sale edituri).

Regestionarea istoriei după decembrie 1989

Istoricii de etnie română care nu s-au lăsat antrenați în procesul de falsificare a istoriei au adoptat o poziție de ambiguitate defensivă. Academicianul Florin Constantiniu scrie în „O istorie sinceră a poporului român”: „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă”.

„Ne-am obișnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face conștiința românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru menținerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv și confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalitățile sale tutelare fiind totdeauna luminoase și, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile...” (Adrian-Paul Iliescu, )

În acest context, istorici și jurnaliști evrei din România s-au mobilizat la adunarea și arhivarea documentelor și a mărturiilor supraviețuitorilor atât din timpul Holocaustului, cât și din anii săi pregătitori, ca un monument funerar și o obligație postumă față de o etnie decimată. Încă din anul 1945, Marius Mircu (care, după al doilea război mondial, a fost primul jurnalist care a scris despre Pogromul de la Dorohoi , Pogromul de la Iași și lagărele din Transnistria) și Maier Rudrich au început să adune mărturii direct de la sursă. Între anii 1946-1948 Matias Carp a publicat voluminoasa „Cartea Neagră”, un studiu detaliat despre diferitele faze ale holocaustului.

„Toate societățile (statale) post-comuniste se găsesc în fața dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democrație funcțională nu se poate baza pe minciuni, negare și amnezie. România ieșită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de foști comuniști...” (Vladimir Tismăneanu,).

În acest regim quasi-democratic campania de reabilitare a lui Antonescu, sponsorizată de cercuri neo-fasciste din afara granițelor României, a încăput pe mâna specialiștilor în manipularea opiniei publice, foști colaboratori ai lui Ceaușescu, de la senatorul, poetul și publicistul de stânga Adrian Păunescu și până la publiciști și politicieni de extremă-dreaptă, ca fondatorul și președintele Partidului România Mare (PRM) și discipolul lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor (fost poet de curte al familiei Ceaușescu, vezi: Antologia rușinii), istoricul Gheorghe Buzatu, senator PRM ș.a.

Prentru a crea un brand «Antonescu» specialiștii s-au folosit de metode profesioniste, uneori bazate pe date provenite din biroul de ștergere de urme și măsluire a istoriei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe condus de Mihai Antonescu,[106] prezentându-ne un produs purificat, distilat, reconstituit de la umanizare la martirizare și sanctificare. Mareșalul a fost prezentat ca:

-Omul de familie, iubitor de soție .
-Nu a fost sifilitic - „ipoteza legată de presupusul sifilis au lansat-o medicii în primul rând”
-Ctitorul de biserici.
-Constructorul de sate moderne (un singur sat, Antonești) - printre satele distruse de inundații din primăvara lui 1941 au fost și comunele Aref și Corbeni, de lângă Curtea de Argeș. „...Țăranii argeșeni și-au ațintit ochii spre București, deși știau că diriguitorii țării sunt ocupați cu războiul și, în plus, nu fuseseră aleși, nu aparțineau nici unui partid, deci nu aveau de dat socoteală electorală. Cu toate acestea, om al credinței și al respectului pentru țăranul român, Mareșalul Ion Antonescu, ... a ordonat ... lui Mihai Antonescu, să refacă satul distrus, ... care „să fie un sat model, care să dea direcția dezvoltării rurale in România". Munca grea a fost executată gratuit de robii regimului - evreii și prizonierii de război. Cu toți banii și munca depusă, acest proiect grandoman a eșuat.
-Martirul - insinuarea că a fost judecat și condamnat, ca un act de răzbunare, de un tribunal-marionetă sovieto-comunist.
-Salvatorul de evrei (vezi cazul Radu Lecca,J ) - Același Alex Mihai Stoenescu, în „Istoria loviturilor de stat din România”, sugerează o complicată conspirație ungaro-germano-britanico-americano-evreiască, cu scopul de a discredita România în ochii lumii. El se bazează pe anchetele lui Mihai Antonescu conform cărora „se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale persecuției evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate și că ele erau imediat difuzate prin publicațiile germane pentru a arăta că România aplică programul nazist împotriva evreilor. Imaginile și informațiile — între care și diversiunea cu „masacrul de la Abator" — erau apoi preluate de presa britanică și americană, ilustrând aceeași temă defavorabilă României. Ancheta lui Mihai Antonescu a dus la ipoteza că întreaga acțiune este inițiată și condusa de Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii.”
Cu ocazia dezvelirii bustului lui Antonescu în fața unei biserici dintr-o piață centrală din București la a 55-a aniversare a execuției, în 2001, C.V.Tudor a deplâns „...moartea martirului ... care i-a apărat pe evrei...”. Problema bustului, în urma scandalului și protestelor stârnite în România și în străinătate, a fost rezolvată ulterior printr-o metodă specifică mentalității locale: a fost lăsat pe loc, dar ocultat sub o cutie de tablă. Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii, ca o replică la presiunile Comitetului Helsinki a declarat: „Informațiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică” și că „statuile mareșalului Antonescu de la Sarmaș, Călărași și Jilava au fost demontate iar cea din București a fost acoperită. Cât privește portretul din Palatul Victoria, acesta nu este expus intr-un loc public.

Ordonanța de Urgență nr. 31, interzicea I.- organizațiile rasiste, fasciste și xenofobe și monumentele care onorau pe condamnații pentru crime contra umanității, II.- protectarea moștenirii evreiești (inclusiv cimitirele, care fuseseră adesea pângărite de elemente fasciste). Această ordonanță, care impunea eliminarea busturilor și monumentelor lui Antonescu și redenumirea unor stăzi, a trezit dispute aprige în presă, pe tema interzicerii cultului criminalilor de război. Conținând ambiguități, ordonanța putea fi manipulată și reinterpretată în sensul continuării campaniei de reabilitare a lui Antonescu. Primarul de Cluj, Gheorghe Funar, lider al PUNR, a refuzat să scoată bustul Mareșalului din incinta primăriei. După anchete ale poliției și presiuni, bustul a fost plasat pe un domeniu particular..

Campania de reabilitare a lui Antonescu, dusă cu profesionalism de cercurile interesate, și nestingherită, necombătută de „regimul hibrid quasi-democratic, condus de foști comuniști și bazat pe minciuni, negare și amnezie” a dat roadele scontate. Școala și mas-media se luptă și astăzi - cu o eficiență și o motivație inegale - pentru a eradica aceste roade. Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleși de participanți, Antonescu a ieșit pe locul 6.

Antisemitismul și negaționismul

Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat cartea elevului său, deputatul PRM Vlad Hogea, Naționalistul, o culegere de articole care apăruseră în revista „România Mare”, printre care „Care Holocaust?”, „Acești evrei care ne conduc viața” etc. România de după 1989 văzuse inundarea librăriilor cu scrieri virulent-xenofobe, antisemite, naziste și neo-naziste, ca „Mein Kampf”, „Protocoalele înțelepților Sionului” etc., deci Naționalistul ar fi putut trece neobservat dacă Buzatu nu s-ar fi folosit de o stratagemă: pentru a amplifica provocarea, el a tipărit cartea lui Hogea la o editură a unui institut ieșean aflat sub auspiciile Academiei Române. Scandalul s-a declanșat odată cu lansarea cărții la oficiul PRM din București (vezi: Jurnalul National, 25 august 2001). Președintele Academiei, prof. Eugen Simion, a declarat că nu a știut nimic și nici nu a aprobat această editare. Procuratura a demarat o anchetă pentru publicarea de texte antisemite, anti-maghiare și xenofobe. Prefectul de Iași, Corneliu Rusu-Banu, a interzis comercializarea cărții în librăriile din regiune.. La protestele liderilor maghiari, romi și evrei „România Mare”, (24 august 2001) a replicat cu un lung articol care începea cu fraza: „Față de încercările sioniste de a pedepsi Academia Română pentru publicarea „Naționalistului” atragem atenția Mafiei evreiești: Lăsați România în pace!...”. Ulterior, C.V.Tudor, ca și Vlad Hogea, au negat că ar fi fost xenofobi sau antisemiți.

Toată această propagandă antisemită, aparent lipsită de substrat într-o țară golită de evrei, ar fi putut fi considerată inutilă dacă se face abstracție de cei doi vectori care o acționează:

1. Dintre toate marile proiecte pe care și le-au asumat Antonescu și colaboratorii săi, singurul care a avut o anumită reușită - din punctul lor de vadere - a fost purificarea etnică, Holocaustul.
2. Recunoașterea oficială a Holocaustului românesc incumba obligația statului romăn de a despăgubi victimele și urmașii și de a retroceda averile evreiești jefuite, atât din custodia statului, cât și din mâinile particulare.

Acest al doilea motiv a ridicat negarea Holocaustului român, «negaționismul», la nivel de politică de stat.

Interesul României de după 1989 de a se integra în NATO, și apoi, în CE s-a izbit de refuzul statelor democrate de a se asocia cu o Românie „cu Antonescu pe steag” Deși documentele din arhivele românești și internaționale, precum și literatura de specialitate au demonstrat indubitabil circumstanțele Holocaustului, Președintele Ion Iliescu și Ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu au făcut declarații negaționiste, când, mai subtile și când, mai directe. Sub titlul ironic „O lecție de istorie de la Palatul Victoria”, ziarul „Curentul” din 2 august 2002 a publicat declarația Primului Ministru Adrian Nastase că „Mareșalul Antonescu este o parte din istoria României, pe care România trebuie să o accepte sub ambele ei elemente, pozitive și negative".

După istoricul israelian Michael Shafir, negaționismul, măturarea sub preș a crimelor din Holocaustul local au fost aboptate de mai toate statele eliberate de sub comunism, într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei”.