DIN TAINELE UNIVERSULUI CERESC (extrase ARCANA CELESTIA)

Scris de **OpHaNiM** 9/6/2014, 09:04

Din tainele universului ceresc (spiritual)

Emanuel Swedenborg: Spirit enciclopedic şi inimă devotată lui Dumnezeu.
Unul dintre cele mai strălucitoare spirite ale mileniului, Emanuel Swedenborg (16881772) s-a născut pe data de 29 ianuarie 1688 (după calendarul iulian) sub numele de Emanuel Swedberg (sau Svedberg) în Stockholm, Suedia. Era al treilea născut dintre cei nouă copii ai lui Jesper Swedberg (1653-1735) şi al Sarei Belim (1666-1696). La vârsta de opt ani şi-a pierdut mama. Zece zile mai târziu, după moartea singurului frate mai mare (al doilea copil al soţilor Swedberg era o fată) Emanuel a devenit cel mai mare dintre copiii în viaţă. În 1697 tatăl său s-a căsătorii cu Sara Bergia (1666-1719) care l-a iubit foarte mult pe Emanuel şi i-a lăsat o moştenire semnificativă. Tatăl lui, cleric luteran, a devenit ulterior un episcop faimos şi controversat a cărui dioceză a inclus bisericile suedeze din Pennsylvania şi din Londra.
După ce şi-a făcut studiile la Universitatea din Uppsala (1699-1709), Emanuel a călătorit în Anglia, Olanda, Franţa şi Germania (1710-1715) pentru a studia şi a lucra împreună cu savanţi de frunte ai Europei Occidentale din acele timpuri. La întoarcere el a studiat ca inginer sub ghidarea genialului inventator suedez Christoplier Polliem (1661-1751). Câţiva ani mai târziu Regele Carl (Charles) al XII-lea al Suediei (1682-1718) i-a oferit o slujbă ca supervizor al industriei miniere suedeze între anii 1716 şi 1747. Deşi a fost logodit, nu s-a căsătorit niciodată.
După moartea lui Carl al XII-lea, Emanuel a fost înnobilat de Regina Ulrika Eleonora (1688-1741), iar numele său de familie a fost schimbat în Swedenborg (sau Svedenborg). Această schimbare i-a conferit o poziţie în Casa Nobiliară Suedeză unde a rămas ca participant activ la guvernarea Suediei întreaga sa viaţă.
Ca membru al Academiei Regale a Ştiinţelor el s-a dedicat studiilor ştiinţifice şi reflecţiilor filosofice începând să şi publice. Lucrarea care avea să îl consacre în întreaga Europă ca savant şi filosof a fost o cercetare vastă - apărută în trei volume - asupra mineralogiei
(1734). După 1734 el şi-a direcţional studiile şi lucrările asupra anatomiei în căutarea unei interfeţe dintre suflet şi corp, făcând câteva descoperiri semnificative în domeniul fiziologiei.
Între anii 1743 şi 1745 el a intrat într-o fază de tranziţie care a avut drept rezultat o schimbare a preocupărilor sale centrale de la ştiinţă şi filosofie la teologie. În restul vieţii el a susţinut că această schimbare i-a fost adusa de Iisus Hristos care i-a apărut, l-a chemat către o nouă misiune şi i-a deschis porţile percepţiei. Noul său nivel de conştiinţă îi permitea acum accesul simultan în această lume şi în lumea de dincolo.
Ultimele decenii ale vieţii le-a dedicat studierii Scripturii şi publicării a optsprezece titluri teologice care au la bază Biblia, raţionamentele logice şi propriile experienţe spirituale. Aceste lucrări prezintă o teologie creştină cu o perspectivă unică asupra naturii lui Dumnezeu, a lumii spirituale, a Bibliei, a minţii umane şi a căii spre mântuire.
Swedenborg a murit la Londra pe data de 29 Martie 1772, la vârsta de optzeci şi pa-
tru de ani.
***
Pentru a înţelege viaţa lui Emanuel Swedenborg trebuie să subliniem mai întâi că el dispunea de capacităţi intelectuale extraordinare şi apoi că era total devotat celor două cauze - religia în care a fost crescut pe de o parte şi ştiinţa pe care a cunoscut-o la universitate pe de altă parte. La începutul secolului al XVIII-lea ortodoxia luterană şi ştiinţa carteziană urmăreau să ajungă la un echilibru. Acesta era un proces dureros, deoarece clericii simţeau în aceasta o subminare a autorităţii bisericii, iar oamenii de ştiinţă percepeau biserica drept principalul obstacol în calea libertăţii cercetărilor. Swedenborg avea să fie permanent conştient de acest proces.
Încă de la naştere, tânărul Swedenborg s-a bucurat de o atmosferă familială caracterizată de pioşenie şi fervoare religioasă. Copiii episcopului au primit în cea mai mare parte nume spirituale care să le reamintească de datoria faţă de Dumnezeu şi de biserică. Emanuel înseamnă „Dumnezeu este cu noi” şi primii ani ai lui Swedenborg s-au potrivit foarte bine acestei teme. În familie se discutau adesea chestiuni religioase; cu ocazia dineurilor şi a altor adunări tânărul a avut multe şanse să facă schimb de idei pe marginea credinţei şi a vieţii. Ani mai târziu, Swedenborg şi-a reamintit cu mulţi clerici influenţa acestei expuneri timpurii scriind: „M-am gândit constant la Dumnezeu, mântuire şi suferinţele spirituale ale oamenilor...” (Scrisoare către G. A. Beyer, 14 noiembrie 1769).
Tatăl lui, Jesper, preda la Universitatea din Uppsala când fiul său s-a înscris acolo la vârsta de 11 ani; la scurt timp după aceea însă, a fost numit episcop şi a trecut la noul său loc de muncă. Atunci Emanuel s-a mutat cu sora sa mai mare şi soţul acesteia Erik Benzelius care era bibliotecar universitar astfel încât era la curent cu cele mai recente publicaţii ştiinţifice ale vremii.

Om de ştiinţă şi politician

Într-un anumit sens Emanuel s-a născut într-o perioadă de armistiţiu între ştiinţă şi religie. Cu zece ani în urmă Regele Charles al XI-lea decretase ca ştiinţa nu trebuie să interfereze cu aspectele legate de doctrina religioasă, iar biserica nu trebuie să impună limite cercetărilor ştiinţifice. Probabil doar datorită acestui fapt Swedenborg a putut urma o carieră ştiinţifică, mai curând decât una teologică, fără a intra în conflict cu tatăl său.
Swedenborg a absolvit Universitatea Uppsala în 1709 şi în anul următor el şi-a planificat mai multe călătorii în străinătate. În acele timpuri Anglia, Franţa şi Germania erau veritabile centre de progres ştiinţific, iar Suedia părea să fi rămas în urmă. În Londra Swedenborg a studiat opera lui Sir Isaac Newton, a lucrat cu astronomul John Flamsteed, şi a investigat experimentele chimice ale lui Robert Boyle. Apoi a călătorit pe continent realizând multe contacte diplomatice şi focalizându-se într-o anumită măsură asupra matematicii. Când a revenit acasă avea un portofoliu de invenţii mecanice care includea un submarin, un aeroplan şi o sobă şi visa să fondeze un observator care ar fi oferit Suediei un loc proeminent în domeniul astronomiei. Din nefericire el s-a întors în ţară într-un moment neprielnic din istoria Suediei când economia era foarte slăbită datorită campaniilor de cucerire eşuate ale lui Charles al XIIlea. Deci nu existau şanse realiste ca Swedenborg să-şi împlinească visul de a construi un observator.
În plus, în timpul călătoriilor sale din străinătate el a lucrat cu artizani dobândind noi deprinderi în şlefuirea lentilelor, legarea cărţilor şi cartografiere. Întreaga sa viaţa, deşi avea o casă confortabilă şi o grădină minunată în Stockholm, a petrecut mult timp departe de ţară pentru a acumula cunoştinţe şi a dobândi deprinderi practice. În cele din urmă a găsit de lucru sub îndrumarea celui mai de seamă inventator suedez al timpului, Christopher Polhem şi a devenit ceea ce noi am numi astăzi inginer.
Cu sprijinul regelui a obţinut o slujbă la Colegiul Minelor. A cunoscut industriile miniere ale întregii Europe şi a început să publice ceea ce s-a dovedit a fi în cele din urmă o lucrare fundamentală în metalurgie. A scris în latină pentru ca mesajul lui să nu se limiteze la graniţele Suediei. Operele ştiinţifice şi le-a publicat şi în Dresda şi Leipzig atât datorită calităţii superioare a maşinilor de tipărit din aceste oraşe, cât şi pentru a-şi face lucrările accesibile publicului de pe întregul continent. A fost acceptat ca membru al guvernului într-un cabinet cu reputaţie internaţională în domeniul metalurgiei.

În căutarea sufletului

Deşi studiase ştiinţele şi alte meşteşuguri laice, Swedenborg nu a abandonat nici o clipă pregătirea sa religioasă. El a continuat să-L accepte pe Dumnezeu ca fiind forţa primară, a tot pătrunzătoare a Universului. A respectat cu stricteţe sfatul tatălui său care îi fusese dat la terminarea studiilor universităţii din Uppsala: „Te rog din tot sufletul să-1 iubeşti şi să te temi de Dumnezeu dincolo de toate, pentru că fără această frică de Dumnezeu toate celelalte studii, întreaga învăţătură nu contează şi este într-adevăr dăunătoare.”
Următoarea schimbare majoră în viaţa lui Swedenborg a intervenit imediat după moartea tatălui său când a începui să-şi folosească timpul liber „în căutarea sufletului”. Aceasta nu era o preocupare neobişnuită la acea vreme, dar abordarea sa a fost una originală. Mai curând decât să teoretizeze, el a ales să întreprindă un studiu al anatomiei umane. Dacă trupul era într-adevăr templul sufletului, raţiona el, atunci, cu siguranţă, aici trebuie căutat. A petrecut ore întregi în sălile de disecţie din Paris, dar în cele din urmă a decis să se bazeze mai mult pe rezultatele publicate de alţi cercetători astfel încât să nu mai fie influenţat de propriile descoperiri empirice. Rezultatul acestor studii au fost două volume substanţiale care includeau descoperiri semnificative cum ar fi localizarea anumitor funcţii motorii în cortexul cerebral. Studiile sale asupra sistemului nervos şi al creierului l-au creditat pentru prima înţelegere precisă a importantei cortexului cerebral şi a mişcării respiratorii a ţesuturilor cerebrale. Oamenii de ştiinţă moderni au conchis că descoperirile lui Swedenborg au deschis drumul majorităţii conceptelor fundamentale din fiziologia nervilor şi organelor de simţ. El este de asemenea preţuit pentru explicaţiile cu privire la funcţiile şi importanţa glandelor endocrine, în special glanda pituitară.
Totuşi, urmărind să extragă din aceste cercetări concluzii asupra sufletului, a trebuit în cele din urină să se bazeze mai mult pe doctrina creştină decât pe scalpel şi a considerat că întreaga sa muncă - impresionantă de altfel - a eşuat în privinţa scopului ei iniţial. Şi-a propus să reia cercetările, proiectând de această dată să scrie unsprezece volume din care a publicat însă doar două, celelalte rămânând în stadiul de proiecte.
Se pare că a început munca la acest proiect uriaş în anul 1741, la vârsta de treizeci şi trei de ani. Lucrând, a început să experimenteze stări de „photism”, flash-uri strălucitoare de lumină ce apăreau în câmpul conştiinţei, stări care, aşa cum avea sa realizeze curând, însemnau că ajunsese într-un punct deosebit de semnificativ.

Perioada revelaţiilor divine

Swedenborg se afla pe pragul unei imense şi teribile transformări. Pe măsură ce proiectul său înainta, i se confirma convingerea că pur şi simplu nu va reuşi. A început să-şi noteze visele şi să speculeze asupra ghidării care i se oferea. În notiţele sale despre vise găsim un om care se luptă cu mândria sa intelectuală, cu ruptura de propriile sentimente şi cu distanţa faţă de credinţa inocentă a copilăriei. În anul 1744, de Paşti, această criză culminează cu o viziune mistică a lui Hristos care îl impresionează profund. După încă un an de lupte interioare şi încercări de a înţelege, tot de Paşti, o a doua viziune îl determină să creadă în sfârşit că fusese chemat pentru o nouă „carieră”.
Viziunea a avut loc într-un han din Londra unde Swedenborg lua cina. Brusc a început să perceapă într-un colţ apariţia unei figuri înceţoşate care i-a transmis telepatic să nu mănânce prea mult. Mai târziu, în aceeaşi noapte, el a fost trezit de aceeaşi figură care „s-a recomandat” ca fiind Iisus Hristos şi Care i-a spus că a fost ales să dezvăluie sensul interior, spiritual al Biblici. După aceasta, spune Swedenborg, raiul şi iadul s-au deschis pentru el. Din acel moment şi până în ultimele zile ale vieţii el a avut aproape zilnic „viziuni în stare de veghe” ce proveneau din lumea spirituală, inclusiv conversaţii cu îngerii şi spiritele.
Swedenborg şi-a luat misiunea foarte în serios. Şi-a revizuit cunoştinţele de greacă şi de ebraică pe care le dobândise în timpul facultăţii pentru a putea studia Biblia în original şi şi-a schiţat propriul index de pasaje din Biblie pe care avea să-l folosească în mai multe lucrări. A început să scrie un comentariu al Bibliei care a fost publicat postum în nouă volume sub titlul Cuvântul Explicat, dar care avea să rămână neterminat. Între anii 1749 şi 1756 el a publicat o lucrare în mai multe volume cunoscută sub numele de Arcana Coelestia, al cărui titlu complet poate fi tradus ca „Dezvăluirea Sensurilor Profunde Cereşti din Sfânta Scriptură sau Cuvântul Domnului”. Această lucrare comentează fiecare vers şi adesea fiecare cuvânt din Geneză şi Exod, interpretând povestirea ca pe o parabolă cu multiple nivele de semnificaţie referitoare la întreaga istorie a umanităţii, problemele şi cursul pelerinajului spiritual al fiecărui individ şi, la nivelul cel mai profund, povestea interacţiunii dintre latura umană şi cea divină a lui Iisus.
Deşi începuse cu intenţia explicită de a explica întreaga Biblie, în 1758, după ce a terminat comentariul asupra Exodului el şi-a schimbat orientarea şi a publicat cinci lucrări de o natura cu totul diferită, dintre care cea mai populară este Raiul şi Iadul , în care prezintă natura lumilor spirituale aşa cum le percepea el. Toate aceste lucrări evidenţiază dorinţa sa de a-şi transpune credinţa şi experienţele spirituale în cea mai accesibilă formă posibilă. Revine apoi la comentariul asupra Bibliei şi schiţează comentariul Revelaţiilor. Lucrarea a fost numită Apocalipsa explicată, nu avea să fie niciodată terminată şi a fost publicată în forma în care el a lăsat-o numai după moartea sa.
Scrierile teologice au continuat să se scurgă din peniţa lui Swedenborg. El a scris opt volume explicând Apocalipsa, alte lucrări intitulate Providenţa Divină, Iubirea şi înţelepciunea Divina şi Cele Patru Doctrine, adică Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Viaţa şi Credinţa.
Swedenborg şi-a prezentat experienţele trăite în lumea de dincolo în volumul intitulat Raiul şi minunile sale şi iadul. În 1768 a publicat sub titlul Deliciile înţelepciunii care ţine de iubirea conjugală care urmează după plăcerile nebuniei care ţine de iubirea superficială, un lung volum despre subiectul căsătoriei.

Faimos şi controversat

Există mai multe aspecte ale fazei teologice a carierei lui Swedenborg. În primul rând, o mare parte din această perioadă el a scris şi a publicat sub anonimat şi de aceea puţini, chiar şi dintre prietenii săi apropiaţi, au cunoscut natura studiilor teologice pe măsură ce ele au evoluat. În al doilea rând, a investit o mare sumă din fondurile sale proprii în acest proces deoarece nici unul din studiile sale teologice nu s-a bucurat de o circulaţie semnificativă. El a dat multe copii anonime clericilor, universităţilor şi bibliotecilor. În al treilea rând, în timpul primilor ani teologici, el a trăit o viaţă normală, deşi uneori retrasă. Necăsătorit, el a fost în cea mai mare parte a timpului singur cu cărţile sale, adesea într-o căsuţă mică de vară pe care şi-a construit-o în fundul grădinii proprietăţii sale din Stockholm. În al patrulea rând, experienţele din ultimii săi ani au dat la o parte anonimatul şi retragerea din viaţa sa pe măsură ce lucrările sale au devenit larg cunoscute în cercurile învăţaţilor. În fine, el a rămas convins că Dumnezeu i-a încredinţat sarcina de a aduce oamenilor o nouă revelaţie.
Swedenborg nu a făcut nici un efort de a stabili vreo grupare religioasă sau de a determina oamenii să se grupeze într-o biserică proprie. De fapt, eforturile sale de a rămâne anonim în ceea ce priveşte lucrările teologice a durat până în 1759. În acel an în Suedia a avut loc un incident care i-a adus o notorietate considerabilă şi care i-a condus pe mulţi să facă pentru prima dată legătura între Swedenborg şi neobişnuitele sale lucrări teologice, în special Raiul şi Iadul. În luna iulie, fiind în oraşul Gothenburg, la aproximativ 450 km distanţă de Stockholm, în timp ce lua cina împreună cu nişte prieteni în casa lui William Castel, un bogat negustor local, Swedenborg a pălit şi, vizibil tulburat, s-a retras pentru un timp în grădină şi sa reîntors cu vestea că un mare incendiu a izbucnit în Stockholm nu departe de casa sa. El a spus că focul se răspândea cu repeziciune şi se temea că unele din manuscrisele sale vor fi distruse. În fine, la orele opt seara a spus vizibil uşurat: „Slavă Domnului! Focul a fost stins la a treia uşă de casa mea!” Persoanele prezente, deranjate de incident, deoarece unele din ele aveau case sau prieteni în Stockholm, au fost impresionaţi de aparenta clarviziune a lui Swedenborg. În aceeaşi seară unul din ei i-a relatat întâmplarea guvernatorului provinciei şi el la rândul său i-a cerut lui Swedenborg să-i facă o descriere completă a incidentului. În ziua următoare, duminică, Swedenborg i-a dat guvernatorului detalii cu privire ta natura şi extinderea incendiului, precum şi mijloacele prin care acesta a fost stins. Veştile despre presupusul incendiu s-au repezit cu repeziciune în oraşul Gothenburg, iar acest subiect a devenit favoritul discuţiilor. Abia luni către seară a ajuns în Gothenburg un mesager de la Consiliul de Comerţ din Stockholm care a adus detalii despre incendiu. Deoarece acestea erau conforme cu cele date de către Swedenborg, curiozitatea generală l-a transformat într-o figură publică şi nu mult timp după aceea a devenit cunoscut faptul că el era autorul lucrărilor Raiul şi iadul şi Secretele Cereşti. Foarte multe persoane importante, curioase să întâlnească un om care pretinde că este capabil să vadă în lumea spirituală, au început să scrie despre Swedenborg şi obiceiurile sale. Cei care nu avuseseră încă şansa de a-l întâlni aveau tendinţa să conchidă că Swedenborg a înnebunit. Însă, după ce îl întâlneau şi discutau cu el, descopereau că este un om cât se poate de lucid.
În vara anului următor a avut loc un alt incident care a sporit faima puterilor oculte ale lui Swedenborg. Văduva ambasadorului Olandei la Stockholm, doamna de Marteville, a devenit interesată de puterile lui Swedenborg de a conversa cu spiritele pentru a fi ajutată întro chestiune practică. Un argintar i-a prezentat o notă de plată pentru o sumă foarte mare pentru un serviciu de argint pe care soţul ei l-a cumpărat înainte de a muri. Ea era sigură că soţul ei a plătit serviciul cumpărat însă nu putea găsi chitanţa. Swedenborg a fost de acord să-l întrebe pe soţul ei despre chitanţă dacă îl va vedea în lumea spirituală. Peste opt zile doamna de Marteville a visat că soţul ei i-a spus să caute în spatele unui anumit sertar din birou. Ea s-a conformat indicaţiilor şi nu numai că a găsit chitanţa, dar şi un ac de păr cu diamant pe care îl socotise pierdut. În dimineaţa următoare Swedenborg a contactat-o pe văduvă şi, înainte ca ea să-i spună de visul şi descoperirea ei, i-a spus că a conversat din nou cu soţul ei în noaptea precedentă şi ambasadorul a părăsit conversaţia pentru a-i comunica soţiei unde se găseşte chitanţa.
Un incident chiar şi mai uluitor a fost cel denumit „Secretul reginei”. În toamna lui 1761, contele Ulric Scheffer l-a invitat pe Swedenborg să meargă cu el la curte pentru a o vizita pe regina Lovisa Ulrika, aceasta din urmă fiind interesată de Swedenborg şi de abilităţile sale. Regina l-a întrebat dacă poate comunica cu fostul ei frate Augustus William care era mort de doi ani. Swedenborg a fost de acord şi câteva zile mai târziu a contactat reşedinţa regală prezentându-i reginei copii ale cărţilor sale şi mai apoi, într-o audienţă privată într-un colţ îndepărtat al camerei, i-a spus acesteia un secret care a uluit-o peste măsură. Ea a exclamat că doar fratele ei putea să fi ştiut ceea ce Swedenborg i-a spus. Incidentul a devenit cunoscut şi discutat pe scară largă în cercurile societăţii suedeze.
Aceste trei exemple ale capacităţii de clarvăzător a lui Swedenborg, precum şi multe altele de o mai mică importanţă, i-au atras acestuia o mare faimă. Şi celebrul filosof raţionalist german Immanuel Kant a fost foarte atras de puterile paranormale ale lui Swedenborg pe care oricât a încercat nu a reuşit să le explice în termenii raţiunii. Deşi ei nu s-au întâlnit niciodată, au schimbat mesaje prin intermediul prietenilor comuni.
În timpul ultimilor ani ai lui Swedenborg, foarte mulţi prieteni şi cunoştinţe noi au scris mărturii despre el. Pretenţiile sale păreau pentru mulţi exagerate, însă cei care se întâlneau şi discutau cu el nu puteau spune nimic împotriva lui. Ei erau uluiţi de mărturiile despre conversaţiile lui Swedenborg cu spiritele, însă în celelalte direcţii l-au descoperii a fi amabil, cu simţul umorului şi având un aer relaxat şi benefic.
În 1768, la vârsta de 80 de ani, Swedenborg bucurându-se de o sănătate excelentă şi un moral ridicat, şi-a început penultima călătorie din viaţa sa pământeană. El a plecat în Franţa şi apoi în Anglia unde a scris ultima sa mare lucrare teologică, Adevărata Religie Creştină Un an mai târziu a revenit în Suedia, în parte şi pentru a răspunde acuzaţiilor de erezie ridicate împotriva sa de unii din prelaţii bisericii de stat luterane. El a fost informat de unii prieteni binevoitori că scrierile sale au provocat mari controverse în Consistoriul Luteran din Gothenburg. În acea perioadă, mai multe din lucrările lui Swedenborg au fost traduse în suedeză (ele fiind la origine scrise în latină), iar adepţii săi, atât printre laici, cât şi membri ai clerului, au vorbit în favoarea teologiei sale. Conducătorul Comisionului, decanul Ekeborn, a anunţat că a găsii scrierile lui Swedenborg ca fiind „înşelătoare, eretice, injurioase şi în cel mai înalt grad îndoielnice”. Deşi a recunoscut că în afară de Apocalipsa revelată nu a mai citit şi alte lucrări ale lui Swedenborg, a conchis că viziunile acestuia despre natura lui Dumnezeu, Biblie, împărtăşanie, credinţă şi alte învăţături fundamentale trebuie să fie suprimate, fiind periculoase pentru conceptele religioase deja stabilite. El l-a acuzai pe Swedenborg de refuzul de a accepta divinitatea lui Iisus Hristos.
Swedenborg a scris viguros în apărarea sa, în special fiind deranjat de această ultimă acuză pe care a considerat-o „o insultă înjositoare şi o bătaie de joc diabolică”. El a adus argumente pentru acceptarea lui Hristos ca Dumnezeu pe Pământ. Disputa s-a aprins şi s-a transferat la nivel politic, unde cazul a fost adus în atenţia Dietei - parlamentul suedez. Consiliul Regal numit prin intermediul Dietei şi-a dat raportul final în aprilie 1770 prin care susţinătorilor clerici ai lui Swedenborg li s-a ordonat să înceteze să-i utilizeze învăţăturile, iar circulaţia cărţilor sale a fost permisă doar cu aprobarea consistoriului districtului cel mai apropiat. Cu propriile sale cuvinte, Consiliul Regal „condamna total, respinge şi interzice doctrinele teologice conţinute în scrierile lui Swedenborg”. Deşi disputa s-a întins pe mai mult de trei ani, Swedenborg a continuat să protesteze şi chiar i-a trimis şi regelui o petiţie. În cele din urmă, Consiliul Regal a încredinţat disputa Curţii de Apel care a rugat mai multe universităţi printre care şi Uppsala, să studieze în profunzime ideile lui Swedenborg. Universităţile s-au eschivat, spunând că nu au găsit nimic condamnabil în scrierile lui Swedenborg, însă pe de altă parte nu doreau să acuze consistoriile şi episcopii de acuzaţii false, singurul mijloc prin care acuzaţiile împotriva lui Swedenborg puteau fi reparate, astfel că întreaga dispută a fost aplanată. Unii clerici predicau ideile lui Swedenborg, iar alţii, cei mai mulţi - nu. Swedenborg a continuat sa scrie şi să vorbească liber în anii puţini care-i mai rămăseseră pe pământ.
La vârsta de optzeci şi doi de ani el a întreprins o ultimă călătorie, a unsprezecea, pentru a-şi promova eforturile. Se pare că a simţit că nu se va mai reîntoarce în Suedia pentru că şi-a luat rămas bun de la membrii Consiliului Minelor, de la susţinători şi de la prietenii apropiaţi. A aranjat o pensie pentru majordomul său credincios, a făcut o listă a posesiunilor sale şi i-a spus vechiului său prieten şi vecin Carl Robsahn: „Nu ştiu dacă mă voi mai reîntoarce sau nu, însă de un lucru te pot asigura, că Dumnezeu mi-a promis că nu voi muri până când nu voi primi de la tipar lucrarea care este acum gata de a fi tipărită.” El s-a referit la manuscrisul care a fost publicat în Olanda în 1771 cu titlul Adevărata Religie Creştină.
După ce această lucrare a fost tipărită, Swedenborg a părăsit Amsterdam-ul şi a ajuns la Londra la începutul lui Septembrie 1771. În decembrie a suferit un atac de apoplexie care ia distrus capacitatea de a vorbi şi l-a făcut inconştient pentru aproape trei săptămâni. În ianuarie şi februarie şi-a revenit gradat şi a început să vorbească din nou cu vizitatorii. I-a scris ministrului englez John Wesley că ar fi fericit să discute cu el chestiuni legate de religie dacă acesta va veni la Londra, adăugând că a citit în lumea spiritelor că Wesley dorea să vorbească cu el despre teologie. Ministrul şi-a exprimat surpriza către prieteni la primirea invitaţiei lui Swedenborg pentru că nu şi-a amintit să mai fi spus altcuiva despre această dorinţă a sa şi a răspuns că speră să-l întâlnească peste şase luni, după ce îşi va termina călătoria curentă. La primirea răspunsului lui Wesley, Swedenborg a remarcat că va fi prea târziu deoarece el, Swedenborg, va intra permanent în lumea spiritelor la 29 martie 1772.
În timpul lunii martie, Swedenborg a fost vizitat de mai mulţi prieteni care l-au rugat să facă o declaraţie finală cu privire la adevărul lucrurilor revelate de scrierile sale. El a răspuns la obiect: „Nu am scris decât adevărul, aşa cum vi se va confirma din ce în ce mai mult în toate zilele vieţii voastre dacă vă veţi apropia de Dumnezeu şi îl veţi sluji cu credinţă doar pe El, respingând răul de orice fel ca un păcat împotriva Lui şi cercetând cu răbdare Cuvântul Său care de la început până la sfârşit stă mărturie adevărului doctrinelor pe care le-am dăruit lumii.” Cu o altă ocazie, ca răspuns la o întrebare similară, Swedenborg a spus: „La fel de adevărat cum mă vedeţi acum în faţa ochitor voştri este tot ceea ce am scris şi aş fi putut să vă spun mult mai multe lucruri decât au fost permise. Atunci când veţi intra în eternitate veţi vedea totul şi atunci împreună vom avea multe de discutat.”
Duminică, 29 martie 1772, doamna Shearsmith, colocatara sa şi servitoarea Elizabeth Reynolds l-au văzut pe Swedenborg după ce s-a trezit dintr-un somn lung. El le-a rugat pe cele două femei să-i spună ce oră din zi este. Ele i-au răspuns că era ora cinci. „Bine”, a răspuns Swedenborg, „Vă mulţumesc şi Dumnezeu să vă binecuvânteze”. Apoi a suspinat uşor şi a murit. Viaţa sa a fost una remarcabilă prin energia şi productivitatea sa, şi, mai mult, prin evoluţia sa. Privind retrospectiv, el pare să nu fi fost niciodată mulţumit cu ceea ce realizase sau înţelesese şi a căutat mereu mai profund.
***
Neîndoielnic, Emanuel Swedenborg a fost unul dintre cele mai extraordinare spirite ale mileniului. A studiat aproape toate ştiinţele cunoscute la acea vreme: matematica, geologia, chimia, fizica, mineralogia, astronomia şi anatomia. Înainte de aceasta, şi chiar şi în perioada în care s-a dedicat scrierilor religioase el a fost unul dintre cei mai creativi şi mai influenţi membri ai Casei Nobiliare a Suediei. A fost de asemenea un excelent legător de cărţi, a studiat principiile construirii ceasurilor, gravarea şi şlefuirea lentilelor. A proiectat corăbii, un stingător şi chiar un submarin. El este un simbol al căutării neobosite de sine şi de Dumnezeu, al respectării diferitelor viziuni asupra lumii şi al iubirii de aproape.
Multe dintre persoanele culte poate că îşi amintesc contribuţiile ştiinţifice şi filosofice ale lui Swedenborg aduse gândirii europene din secolul al XVIII-lea. Totuşi, vor fi şi unii, puţini la număr, care îi vor cinsti memoria, considerându-l a fi fost un nou profet al lui Dumnezeu pe pământ. Deşi a fost recunoscut de contemporanii săi că una dintre figurile ştiinţifice proeminente ale generaţiei sale, ultimii 27 de ani ai vieţii şi i-a dedicat religiei.
În scrierile sale teologice Swedenborg dovedeşte nu numai o minte clară şi pătrunzătoare, ci şi un suflet devotat adevărului divin şi o mare iubire de Dumnezeu. El a împărtăşit viziunea unui Dumnezeu infinit de iubitor aflat în centrul fiinţei fiecăruia dintre noi. A considerai Sfânta Scriptură ca pe o poveste a stadiilor vieţii noastre interioare pe care le parcurgem pe măsură ce învăţăm şi evoluăm. Swedenborg spunea: „Religia este legată de viaţă. Iar viaţa religiei înseamnă să faci bine.” De asemenea, a trăit şi a exprimat prin tot ceea ce a făcut convingerea că cea mai sinceră formă de venerare a lui Dumnezeu este o viaţă dăruită în folosul celorlalţi.

Capitolul 1

Bunătate şi adevăr

1. În univers, tot ceea ce există şi este în armonie cu planul divin este în strânsă legătură cu bunătatea şi cu adevărul. Bunătatea şi adevărul provin de la Divin, care este sursa a tot ceea ce există. Aceasta înseamnă că nu poate să existe nimic în cer sau pe pământ care să nu aibă legătură cu aceste două calităţi.
2. Ştiind aceasta, putem înţelege că nimic nu este mai important decât să cunoaştem ce este bine şi ce este adevărat, precum şi modul în care binele şi adevărul se atrag unul pe celălalt şi formează un întreg. Oamenii credincioşi trebuie să înţeleagă foarte bine aceste principii, deoarece atât religia, cât şi tot ceea ce există în ceruri sunt legate de bunătate şi adevăr. Ceea ce este bun şt adevărat în ceruri este bun şi adevărat şi în religie. Aşa că voi începe cu bunătatea şi adevărul.
3. Pentru a fi în armonie cu planul divin, bunătatea şi adevărul nu trebuie să rămână separate ca şi cum ar fi două aspecte distincte, ci trebuie să se unească, formând astfel un întreg. Ele provin împreună de la Divin, sunt împreună în cer şi ar trebui sa fie împreună şi în religie. Relaţia dintre bunătate şi adevăr este numită în cer căsătorie cerească. Toţi îngerii din ceruri au în fiinţa lor acest tip de căsătorie. Din acest motiv, în Biblie cerul este comparat cu o căsătorie. Dumnezeu este numit mire sau soţ, iar cerul şi religia sunt numite mireasă şi soţie. Cerul şi religia sunt numite astfel deoarece atât timp cât oamenii trăiesc în conformitate cu principiile adevărate, ei acceptă bunătatea divină.
4. Toată înţelegerea şi înţelepciunea îngerilor provine din această căsătorie. Nici înţelegerea şi nici înţelepciunea nu provine doar din bunătate separată de adevăr sau doar din adevăr separat de bunătate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru oamenii credincioşi.
5. Întrucât relaţia dintre bunătate şi adevăr ia forma căsătoriei, putem înţelege că bunătatea iubeşte adevărul, iar adevărul iubeşte bunătatea. Ele vor să fie împreună. Dacă noi suntem religioşi, dar nu avem acest gen de dragoste şi dorinţă, nu putem spune că avem în interiorul nostru această căsătorie cerească. Aceasta înseamnă că religia nu este încă în fiinţa noastră pentru că, de fapt, religia reprezintă legătura dintre bunătate şi adevăr.
6. Exista multe tipuri de bunătate. La modul general, există bunătate spirituală şi bunătate materială, iar acestea două împreună formează bunătatea autentică. Există aceleaşi tipuri de adevăr ca şi de bunătate, deoarece adevărul şi bunătatea merg împreună. Adevărul este forma sub care se manifestă bunătatea.
7. Aceleaşi principii ca şi cele despre bunătate şi adevăr, dar de data aceasta opuse, sunt valabile şi în cazul răutăţii şi făţărniciei. Totul în univers, care este în armonie cu planul divin, este în strânsă legătură cu bunătatea şi adevărul, dar tot ceea ce se opune planului divin este în strânsă legătură cu răutatea şi făţărnicia. La fel cum bunătăţii şi adevărului le place să fie împreună, şi răutăţii şi făţărniciei le place să fie împreună. Înţelegerea şi înţelepciunea sunt consecinţa relaţiei dintre bunătate şi adevăr, dar absurditatea şi prostia sunt rezultatul relaţiei dintre răutate şi făţărnicie. Relaţia dintre răutate şi făţărnicie este numită căsătorie infernală.
8. Răutatea şi făţărnicia suni opuse bunătăţii şi adevărului. Deci înţelegem că nu putem combina adevărul cu răutatea sau bunătatea cu făţărnicia, care provine din răutate. Dacă legăm adevărul de răutate, încetează să mai fie adevăr şi devine fals, deoarece este distorsionat. Dacă legăm bunătatea de făţărnicie, care provine din răutate, aceasta încetează să mai fie ceva bun şi devine rău, deoarece este corupt. Totuşi, făţărnicia care nu provine din răutate poate fi combinată cu bunătatea.
9. Când realizăm speculaţii logice şi ne manifestăm tendinţele negative şi ideile false care provin din ele nu putem înţelege ce este bine şi adevărat, atâta timp cât răul crede despre el că este bine şi făţărnicia crede despre ea că este adevăr. Dar dacă ne consolidăm şi ne manifestăm calităţile noastre bune şi ideile adevărate care provin din ele, putem vedea ceea ce este rău şi fals.
De aceea, toate calităţile noastre bune şi ideile adevărate care decurg din acestea sunt, în esenţă, cereşti - sau chiar dacă nu sunt, ele provin întotdeauna dintr-o sursă cerească. Dar toate trăsăturile noastre negative şi ideile false care le însoţesc, sunt în esenţă infernale - sau dacă nu sunt, ele provin întotdeauna dintr-o sursă infernală. Tot ceea ce este ceresc este lumină strălucitoare, iar tot ce este infernal se află în întuneric.

Capitolul 2

Motivaţie şi înţelegere

10. Ca fiinţe umane, avem două capacităţi care ne rânduiesc viaţa: motivaţia şi înţelegerea. Deşi diferă una de alta, aceste capacităţi sunt astfel create încât formează o singura entitate. Împreună ele formează ceea ce noi numim minte. Aceste capacităţi sunt mintea umană şi aici se află toată forţa vieţii noastre.
11. Tot ce există în univers este în legătură cu bunătatea şi adevărul, iar tot ce ţine de fiinţa umană are legătură cu motivaţia şi înţelegerea. Bunătatea din noi este motivaţia noastră, iar adevărul din noi este înţelegerea noastră. Aceste două capacităţi sau forţe ale vieţii sunt sursa şi temelia pentru bunătatea şi adevărul din noi. Motivaţia este sursă şi temelie în acelaşi timp pentru toate calităţile noastre bune, iar înţelegerea - sursă şi temelie pentru toate ideile noastre adevărate. Bunătatea şi adevărul din noi nu există nicăieri altundeva. Aceasta înseamnă că nici dragostea şi credinţa din noi nu sunt în altă parte, din moment ce dragostea şi bunătatea au legătură una cu alta, iar credinţa şi adevărul se leagă şi ele una de cealaltă.
12. În consecinţă, în univers totul este în strânsă legătură cu bunătatea şi cu adevărul, iar în religie totul este în strânsă legătură cu principiile care provin din iubire şi din adevăr, contribuind astfel la formarea credinţei. Aceste două capacităţi ale noastre, motivaţia şi înţelegerea, ne fac umani. De aceea am explicat aici motivaţia şi înţelegerea. Astfel ne putem forma o idee clară asupra lor având, totodată, o temelie solidă pentru gândirea noastră.
13. Motivaţia şi înţelegerea contribuie şi la construirea spiritului nostru, deoarece ele conţin înţelepciunea noastră, înţelegerea noastră şi întreaga noastră viaţă.
14. Ştiind toate acestea, înţelegem cât de valoroasă este cunoaşterea modului în care motivaţia şi înţelegerea lucrează împreună, formând acest întreg, care este mintea. Ele acţionează împreună la fel ca şi bunătatea şi adevărul. Între motivaţie şi înţelegere există acelaşi tip de căsătorie ca şi între bunătate şi adevăr. Din cele scrise despre bunătate şi adevăr reiese cum este această căsătorie între motivaţie şi înţelegere.
Bunătatea este realitatea esenţială a unui lucru, iar adevărul este existenţa sa vizibilă, în mod analogic, motivaţia noastră este realitatea esenţială a vieţii noastre, iar înţelegerea noastră (care provine din motivaţia noastră) este manifestarea vizibila a vieţii noastre. Impulsurile bune care ne motivează iau forma înţelegerii şi devin astfel vizibile, manifestate.
15. Când realizăm lucruri bune şi susţinem idei adevărate, putem să spunem că avem motivaţie şi înţelegere. Dar când realizăm acţiuni dăunătoare şi susţinem idei false, nu avem motivaţie şi înţelegere. În locul motivaţiei avem dorinţe, iar în locul înţelegerii avem cunoştinţe.
Adevărata motivaţie umană este un depozit plin de îndemnuri benefice, iar adevărata înţelegere umană este un depozit plin de idei adevărate. Deci nu putem spune că „motivaţia” este identică cu impulsurile negative şi nici „înţelegerea” cu ideile false - ele sunt opuse, iar în acest caz contrariile se distrug reciproc. De aceea, când realizăm acţiuni dăunătoare şi susţinem idei false, nu suntem nici raţionali, nici înţelepţi şi nici înţelegători. De asemenea, cele mai profunde straturi ale minţii unei persoane rele sunt închise - iar motivaţia şi înţelegerea noastră se află, în principal, în aceste părţi ale minţii.
Putem crede că oamenii răi sunt motivaţi şi înţelegători, atâta timp cât ei susţin că urmăresc să realizeze şi să înţeleagă anumite lucruri. Dar motivaţia lor este doar dorinţă, iar înţelegerea lor este doar cunoaştere.

Capitolul 3

Scris de **OpHaNiM** 9/6/2014, 09:18

Capitolul 3

Sinele interior şi sinele exterior

16. Ca fiinţe umane suntem făcuţi să existăm simultan în cele două lumi complementare: lumea spirituală şi lumea materială. Lumea spirituală este acea lume în care trăiesc îngerii, iar lumea materială este cea în care trăiesc oamenii.
Pentru că suntem creaţi astfel avem două părţi: una interioară şi una exterioara. Avem o parte interioară pentru că existăm în lumea spirituală şi o parte exterioară pentru că existăm în lumea materială. Partea noastră interioară se numeşte „sinele interior” iar cea exterioară, „sinele exterior”.
La o fiinţă rea atât partea interioară, cât şi cea exterioară trăiesc în această lume fizică împreună cu lumina sa. Când ne aflăm în această ipostază, noi nu percepem deloc lumina divină; noi vedem lucrurile doar din perspectiva lumească, numită şi „lumina fizică”. Altfel spus, ceea ce este legat de divin se află într-un complet întuneric pentru noi, în schimb ceea ce este lumesc apare evident pentru noi.
17. Fiecare fiinţă umană are o parte interioară şi una exterioară, dar acestea sunt diferite în cazul unei fiinţe inimoase şi în cazul unei persoane rele. La o fiinţă inimoasă, partea interioară se află în rai, împreună cu lumina sa, iar partea exterioară trăieşte în lumea materială, împreună cu lumina sa. Când aceasta este starea noastră predominantă, lumina din ceruri se uneşte cu lumina pământească şi partea noastră interioară se completează cu cea exterioară, realizând astfel o „lucrare” armonioasă.
Putem deduce astfel că la fiinţele inimoase sunt active atât partea interioară, cât şi cea exterioară, pe când la cele rele este activă doar cea exterioară.
18. Sinele nostru interior este numit „sine spiritual” pentru că este scăldat în lumina divină care este spirituală. Sinele exterior este numit „sine material” pentru că este scăldat în lumina lumească, adică materială. Dacă partea noastră interioară este scăldată în lumina divină şi cea exterioară este învăluită de cea lumească, atunci putem spune că suntem fiinţe spirituale. Dacă partea noastră interioară nu este scăldată în lumina divină, ci numai în cea lumească (în care este inclusă şi partea exterioară), atunci suntem fiinţe materialiste. În Biblie, oamenii spirituali sunt numiţi „vii”, iar cei materialişti sunt numiţi „morţi”.
19. Dacă partea interioară este scăldata în lumina divină, iar partea exterioară în cea lumească, gândurile noastre au atât caracter spiritual, cât şi material. Gândul spiritual pătrunde în cel material găsindu-şi astfel înţelesul. Dacă atât partea noastră interioară, cât şi cea exterioară se află în lumina obişnuită, lumească, gândurile noastre sunt orientate către materie şi nu către spirit. În acest caz, gândurile noastre izvorăsc din lumea materială.
A gândi spiritual înseamnă, de fapt, a ne gândi la esenţa lucrurilor. Vedem atunci ceea ce este adevărat şi recunoaştem lumina care însoţeşte adevărul. Acesta este un lucru bun pentru că ne arată că iubim adevărul şi lumina, adică îl iubim pe Dumnezeu. Astfel, liberi de tendinţele materialiste, vedem cum sunt lucrurile în realitate.
A gândi material înseamnă a gândi, a vedea şi a recunoaşte că bunătatea şi adevărul există în lumea materială, dar cu toate acestea, gândirea materială este crudă şi întunecată în comparaţie cu cea spirituală.
20. Dacă partea noastră interioară este spirituală, înseamnă, de fapt, că suntem îngeri veniţi din rai. Înseamnă că deşi nu suntem conştienţi de aceasta, noi suntem îngeri, chiar dacă în acelaşi timp trăim în acest corp fizic. După ce ne vom elibera de corpul fizic ne vom alătura îngerilor.
Cu toate acestea, dacă partea noastră interioară este în întregime materială, atunci noi suntem spirite, dar nu îngeri. Înseamnă că aparţinem unei comunităţi a spiritelor şi în acelaşi timp trăim în corpul fizic, dar aceste spirite provin din iad. După ce vom părăsi corpul fizic, ne vom alătura acestor spirite.
21. Dacă suntem spirituali, cele mai profunde niveluri ale minţii noastre se îndreaptă către ceruri, deoarece acolo ne îndreptăm preponderent atenţia. Dar dacă suntem în întregime materialişti, cele mai profunde părţi ale minţii noastre se îndreaptă spre lumea materială, deoarece acolo ni se îndreaptă predominant atenţia. Părţile profunde ale minţii noastre se îndreaptă spre ceea ce iubesc ele mai mult, iar părţile exterioare le urmează pe cele profunde.
22. Dacă avem doar o idee vagă despre sinele nostru interior şi despre cel exterior, să presupunem că deoarece gândirea şi motivaţia (dorinţele benefice) sunt în interior, iar vorbirea şi acţiunea sunt în afară, atunci, prin analogie, sinele interior este cel care gândeşte şi motivează, iar cel exterior este cel care vorbeşte şi acţionează. Prin urmare, putem deduce că atunci când gândim plini de înţelegere şi dăm dovadă de înţelepciune în raport cu dorinţele noastre, gândirea şi motivaţia provin din sinele nostru interior spiritual. Dar când gândim fără a înţelege şi nu suntem înţelepţi faţă de dorinţele noastre, gândirea şi motivaţia provin din sinele nostru interior material.
Deci când ne gândim cu bunătate la Dumnezeu şi la tot ce reprezintă El şi când urmărim să îi ajutăm pe ceilalţi oameni, atunci gândurile şi motivaţiile noastre provin din credinţa în ceea ce este adevărat şi din iubirea a ceea ce este bun, adică provin din ceruri.
Dar când avem gânduri rele faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi oameni, dorind să-i rănim, atunci gândurile şi motivaţia provin din partea materialistă a fiinţei noastre. Ele apar pentru că noi acceptăm minciuna şi răul care provin din iad. Pe scurt, dacă Îl iubim pe Dumnezeu şi pe ceilalţi oameni, suntem în armonie cu partea spirituală a fiinţei noastre. În acest caz, gândirea şi motivaţia noastră provin din această parte, la fel şi vorbirea şi acţiunile noastre. Dar dacă suntem dominaţi de egoism şi materialism, suntem legaţi de partea materialistă a fiinţei noastre. Gândirea şi motivaţia noastră provin de aici, la fel acţiunile şi cuvintele noastre.
23. Dacă gândirea şi motivaţia noastră provine din ceruri, sinele nostru interior este deschis către ceruri, direct către Dumnezeu şi se dezvoltă în armonie cu principiile divine. Pe de altă pane, dacă gândirea şi motivaţia noastră provine din lumea materială şi nu din ceruri, sinele nostru interior este încins şi sinele exterior se deschide. Sinele nostru exterior se deschide faţă de lume şi se dezvoltă pentru a corespunde cât mai bine acestei lumi.
24. Daca sinele nostru interior spiritual este orientat către Dumnezeu suntem îmbrăţişaţi de lumina divină. Suntem iluminaţi de prezenţa lui Dumnezeu, înţelegem tot şi suntem înţelepţi. Vedem ceea ce este adevărat pentru că adevărul există pur şi simplu. Recunoaştem ceea ce este bun pentru că bunătatea există pur şi simplu. Dar dacă sinele nostru interior spiritual este închis, noi nici măcar nu suntem conştienţi de existenţa lui, nici măcar nu ştim ce reprezintă el. Noi nu credem că există Dumnezeu sau că există viaţă după moarte. Deci noi nu credem nimic din ceea ce are legătură cu divinitatea sau cu religia. Atât timp cât suntem orbiţi doar de lumina acestei lumi materiale, noi confundăm ceea ce este material cu ceea ce este divin, luăm minciuna drept adevăr şi considerăm ceea ce este diabolic ca fiind divin.
25. Ne „ghidăm după simţuri” atunci când partea noastră interioară este atât de superficială încât nu credem nimic până nu vedem cu proprii noştri ochi şi până când nu atingem cu propriile mâini. Când suntem astfel, suntem pe treapta cea mai de jos a materialismului, fiind foarte departe de tot ceea ce are vreo legătură cu credinţa.
26. Cele două părţi (interioară şi exterioară) despre care vorbesc sunt partea interioară a spiritului şi partea sa exterioară. Spiritul împreună cu cele două părţi ale sale se află în trup. Trupul nu face nimic de unul singur, ci ghidat de spiritul din el. Odată eliberat de acest trup, spiritul gândeşte, doreşte, vorbeşte şi acţionează ca şi până atunci. Gândirea şi motivaţia sunt partea interioară a spiritului, iar vorbirea şi acţiunea constituie partea sa exterioară.

Capitolul 4

Despre iubire

27. Iubirea noastră este viaţa noastră. Aşa cum este iubirea noastră, aşa este şi viaţa noastră - de fapt, aşa este întreaga noastră fiinţă.
Însă iubirea noastră primordială, iubirea care predomina, este cea care ne face să fim ceea ce suntem. Din această iubire provin mai multe tipuri de iubire care îi sunt subordonate. Aceste tipuri de iubire se manifestă în exterior în moduri diferite, dar toate sunt în armonie cu iubirea originară, cu care formează un întreg. Iubirea primordială este precum conducătorul lor. Ea le ghidează şi le foloseşte ca pe nişte ţeluri intermediare pentru a-şi urmări propriul ei scop, care este cel primordial. Ea face aceasta atât direct, cât şi indirect. Iubirea noastră originară este ceea ce iubim mai mult decât orice.
28. Ceea ce iubim mai mult decât orice altceva este prezent în mod constant în gândirea şi în motivaţiile noastre. Este punctul central al vieţii noastre. Iată câteva exemple:
Dacă iubim bogăţia mai mult decât orice altceva, indiferent dacă ceea ce vrem sunt bani sau posesiuni, gândirea noastră se va îndrepta întotdeauna către diverse modalităţi de a face rost de acestea. Suntem foarte fericiţi atunci când obţinem bogăţii şi foarte trişti când le pierdem, pentru că inima noastră se află în ele.
Dacă ne iubim pe noi înşine mai mult decât orice altceva, ne gândim tot timpul la noi înşine, în cele mai mici detalii. Gândim despre noi înşine, vorbim despre noi înşine şi acţionăm pentru beneficiul nostru, pentru că viaţa noastră este una egoistă.
29. Indiferent ce iubim mai mult decât orice altceva, acela este ţelul nostru în viaţă. Este ceea ce avem tot timpul în vedere şi este lucrul căruia îi acordăm toată atenţia noastră. Este prezent în motivaţia noastră precum un curent ascuns într-un râu, trăgându-ne şi purtându-ne chiar şi atunci când facem altceva. Este ceea ce ne motivează şi ne face să acţionăm. Această iubire primordială este ceea ce căutăm şi vedem în alţi oameni. În funcţie de ce reprezintă iubirea lor primordială, noi fie o folosim pentru a-i influenţa, fie pentru a lucra împreună cu ei.
30. Tot ce ţine de noi înşine provine din tendinţa primordială a vieţii noastre - iată ce ne distinge de ceilalţi oameni. Dacă suntem buni, vom face ca raiul nostru să fie în conformitate cu această tendinţă, iar dacă suntem răi vom face ca iadul nostru să fie conform ei. Ea este motivaţia noastră de bază, personalitatea noastră, caracterul nostru, pentru că reprezintă realitatea vieţii noastre. Ea nu poate fi schimbată după moarte pentru că este fiinţa noastră esenţială.
31. Bucuria, plăcerea şi fericirea noastră provin din iubirea noastră primordială şi sunt în armonie cu ea. Ceea ce iubim considerăm ca fiind plăcut, pentru că aşa ne apare nouă. Putem spune că ne face plăcere ceva în care credem, dai nu iubim cu adevărat, însă aceea nu este adevărata fericire a vieţii noastre. Fericirea ce provine din ceea ce iubim o considerăm ca fiind bună. Tot ce nu ne face fericiţi considerăm că este rău.
32. Există două iubiri din care izvorăşte tot ceea ce e bun şi adevărat. Există, de asemenea, două iubiri din care provine tot ceea ce e rău şi fals. Cele două iubiri din care provine tot ce e bun şi adevărat sunt iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. Cele două iubiri din care provine tot ce e rău şi fals suni iubirea egoistă şi iubirea materialistă. Aceste două perechi de iubiri sunt total opuse una alteia.
33. Cele două iubiri din care provine tot ceea ce este bun şi adevărat (iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni) alcătuiesc raiul din noi, aşa că ele sunt, de asemenea, preponderente în rai. Întrucât ele alcătuiesc raiul din noi, ele formează, de asemenea, şi religia din noi. Cele două iubiri din care provine tot ceea ce este rău şi fals (iubirea egoistă şi iubirea materialistă) alcătuiesc iadul din noi, deci ele sunt, de asemenea, preponderente în iad.
34. Cele două iubiri din care provine tot ceea ce este bun şi adevărat ne deschid şi ne dezvoltă fiinţa spirituală interioară, pentru că acolo ele există în noi. Ele sunt iubirile raiului. Dar atunci când suntem controlaţi de cele două iubiri din care provine tot ce e rău şi fals, aceste iubiri ne închid şi ne distrug fiinţa spirituală interioară. Ele ne fac să fim materialişti şi orientaţi către lumea fizică în măsura controlului pe care îl exercită asupra noastră.

Capitolul 5

Egoismul şi materialismul

35 „Egoismul” este dorinţa de a ne fi bine doar nouă înşine şi nimănui altcuiva, exceptând situaţiile când ne gândim tot la beneficiul nostru. Atunci când suntem egoişti, nu iubim religia, nu ne iubim ţara, comunitatea în care trăim sau concetăţenii. Le facem bine celorlalţi doar pentru a ne mări reputaţia, statutul sau faima. Dacă nu vedem nici un avantaj pentru noi în ceva ce am putea face pentru alţii, rostim în inima noastră: „Care-i diferenţa? De ce-aş face asta? Ce îmi revine mie din asta?” Aşa că nu ne complicăm. Se vede că atunci când suntem egoişti nu iubim religia, nu ne iubim ţara, comunitatea sau concetăţenii, nu iubim nimic bun. Ne iubim doar pe noi înşine.
36. Suntem egoişti atunci când nu avem nici un respect sau consideraţie pentru alţi oameni sau pentru binele comun - şi mai ales pentru Dumnezeu - în tot ce gândim sau facem.
Ne gândim doar la noi înşine şi la familia noastră. Întrucât tot ce facem este pentru noi înşine şi pentru familia noastră, dacă facem ceva pentru binele comun este doar ca să apărem buni în ochii celorlalţi.
37. Spun „pentru binele nostru şi al familiei noastre” deoarece, dacă ne iubim pe noi înşine, ne iubim şi familia. Oamenii pe care îi considerăm ca făcând parte din familia noastră sunt copiii şi nepoţii noştri precum şi, în general, orice persoană care este de acord cu noi. A-i iubi pe aceşti oameni înseamnă tot a ne iubi pe noi înşine, pentru că îi considerăm ca fiind o prelungire a fiinţei noastre şi în ei ne vedem, de fapt, tot pe noi înşine. Oricine ne laudă, ne respectă şi ne admiră este considerat, de asemenea, un membru al familiei noastre.
38. Suntem egoişti atunci când îi privim cu dispreţ pe ceilalţi oameni comparându-i cu noi înşine şi, de asemenea, când îi considerăm duşmani pe cei care nu ne ajută, nu ne respectă sau nu ne admiră. Suntem şi mai egoişti atunci când, din aceste cauze, simţim ură faţă de alţi oameni şi îi atacăm. Suntem cu mult mai egoişti atunci când ardem de dorinţa de a ne răzbuna şi de a-i distruge. Când suntem astfel, iubirea noastră este pervertită.
39. Putem înţelege cum este iubirea egoistă comparând-o cu iubirea divină. Iubirea divină înseamnă să ne placă să facem lucruri bune şi utile pentru religia, ţara, comunitatea şi semenii noştri doar de dragul de a fi buni şi utili. Dar dacă ne place să facem aceste lucruri doar pentru a ne servi propriile interese, înseamnă că îi iubim aşa cum am iubi un servitor care este la dispoziţia noastră. Dacă suntem egoişti vrem ca religia, ţara, comunitatea şi semenii să fie la dispoziţia noastră şi nu invers. Ne punem pe noi înşine mai presus de ele şi le considerăm pe ele subordonate nouă.
40. Iubirea divină înseamnă să ne placă să facem lucruri bune şi utile şi să obţinem din aceasta doar bucuria inimii. Cu cât suntem mai motivaţi de acest fel de iubire, cu atât suntem mai mult ghidaţi de Dumnezeu, pentru că în felul acesta iubeşte Dumnezeu şi iubirea aceasta vine de la El.
Dar cu cât suntem mai mult motivaţi de iubirea egoistă, cu atât suntem mai mult ghidaţi de noi înşine. Şi cu cât suntem mai mult ghidaţi de noi înşine, cu atât mai mult ne îndrumă doar egoismul nostru. Egoismul este foarte dăunător - este moştenirea noastră proastă şi anume, faptul de a ne iubi pe noi înşine mai mult decât pe Dumnezeu şi lucrurile materiale mai mult decât pe cele spirituale.
41. De multe ori ne ţinem egoismul sub control pentru că ne e frică să nu fim pedepsiţi de lege, ne e frică să nu ne pierdem reputaţia, statutul, banii, slujba sau chiar viaţa. Dar dacă acest control este dat la o parte, egoismul izbucneşte în aşa măsură încât ar vrea să stăpânească asupra întregii lumi, chiar şi asupra cerului şi a Divinului. Nu exista limite sau graniţe peste care să nu vrea să treacă. Când suntem egoişti, această tendinţă zace ascunsă în fiecare dintre noi, iar alţi oameni nu o observă pentru că restricţiile şi constrângerile despre care am vorbit ne fac sa ne controlăm. Atunci când acele obstacole împiedică egoismul nostru sa meargă mai departe, ne abţinem să ne manifestăm egoismul până când este posibil. Acesta este motivul pentru care nu conştientizăm că, atunci când suntem egoişti, în noi zace latentă o astfel de dorinţă iraţională şi lipsită de limite.
Acest lucru este evident în cazul conducătorilor şi al oamenilor care deţin puterea. Pentru că aceştia nu au restricţii şi obstacole, se dezlănţuie şi cuceresc oricâte teritorii şi ţări doresc, dorind să aibă putere şi control nelimitat. Această situaţie este şi mai evidentă în cazul oamenilor care vor să-şi extindă controlul până la ceruri. Ei pretind că întreaga putere a lui Dumnezeu e în mâinile lor şi au o permanentă dorinţă de a obţine mai mult.
42. Există două feluri de putere. Una provine din iubirea faţă de oameni, iar cealaltă provine din egoism. În esenţă, aceste două feluri de putere sunt total opuse.
Atunci când puterea noastră provine din iubirea faţă de oameni, dorim ca toţi oamenii să aibă parte de bine. Nimic nu ne place atunci mai mult decât să facem lucruri utile pentru oameni şi să-i ajutăm. (A-i ajuta pe oameni înseamnă a face pentru ei lucruri bune şi utile din motive pozitive.) Aceasta este iubirea care ne umple inima de bucurie. Atunci când avem această stare de spirit, suntem bucuroşi dacă ocupăm o funcţie înaltă - nu datorită poziţiei însăşi, ci pentru că putem fi utili în mult mai multe feluri şi pe o scară mai largă. Acesta este genul de putere care se manifestă în ceruri.
Dar atunci când puterea noastră provine din egoism, nu dorim binele nimănui în afară de noi înşine şi de familia noastră. Facem lucruri utile doar pentru a ne creşte faima şi statutul social, singurele lucruri pe care le considerăm folositoare. Muncim pentru alţi oameni doar pentru a-i face pe ei să muncească pentru noi şi pentru a obţine faimă şi un statut social cât mai înalt. Căutăm să obţinem posturi importante nu pentru binele pe care îl putem realiza prin intermediul lor, ci ca să ieşim în faţă şi să fim importanţi, căci aceasta ne încântă inima.
43. Iubirea noastră de putere rămâne în noi chiar şi după ce viaţa în această lume ia sfârşit. Dacă puterea noastră provine din iubirea de oameni, în ceruri primim, de asemenea, putere. Cu toate acestea, nu noi suntem cei care avem puterea, ci lucrurile bune şi utile pe care le iubim. Iar când ne călăuzeşte forţa pe care ne-o dă bunătatea şi dăruirea, atunci Dumnezeu este cel care ne călăuzeşte. Dar dacă în timpul vieţii noastre în această lume puterea noastră provine din egoism, atunci, după ce vom părăsi această lume vom trăi în iad, unde vom fi sclavi nevolnici.
44. După aceste indicii ne vom da seama cine este egoist. Nu are importanţă dacă în exterior cineva dă aparenţa de îngâmfare sau de modestie. Egoismul nostru se găseşte în fiinţa noastră interioară, unde îl ascundem de majoritatea oamenilor. Fiinţa noastră exterioară învaţă să se prefacă a iubi alţi oameni şi binele comun, dar în interior putem fi exact opusul. Facem aceasta pentru propriul nostru avantaj, ştiind că iubirea faţă de oameni şi faţă de binele comun îi emoţionează profund pe cei mai mulţi şi că, cu cât vor vedea mai mult aceasta în noi, cu atât ne vor iubi şi aprecia mai mult. Oamenii sunt emoţionaţi pentru că Divinul revarsă mereu acest fel de iubire. 45. În general, acestea sunt trăsăturile noastre negative atunci când suntem egoişti: lipsa de respect faţă de oameni, gelozia, lipa de prietenie şi ostilitatea faţă de cei care nu ne ajută, diferitele tipuri de ură, răzbunarea, înşelătoria, minciuna, lipsa de simpatie şi cruzimea. Atunci când avem aceste trăsături negative nu avem respect faţă de ceea ce este divin sau faţă de bunătatea divină şi adevărul religios. Dacă arătăm vreun respect faţă de acestea o facem doar cu buzele şi nu din toată inima. Întrucât aceste trăsături negative provin din egoism, avem de asemenea şi ideile false care vin împreună cu ele, pentru că aceste idei false se nasc din trăsăturile noastre negative.
46. „Materialismul” înseamnă să dorim să obţinem pentru noi înşine, prin orice mijloace, bunurile altor oameni şi să ne clădim inima pe bogăţii. Înseamnă, de asemenea, să permitem lucrurilor materiale să ne motiveze şi să ne devieze de la iubirea spirituală (iubirea faţă de oameni) - cu alte cuvinte, de la ceea ce este divin.
Suntem materialişti atunci când vrem să obţinem bunurile altor oameni folosind diverse strategii, mai ales atunci când înşelăm şi minţim. Considerăm atunci bunăstarea altora ca nefiind importantă. Când acest tip de iubire ne motivează acţiunile, suntem cuprinşi de dorinţa faţă de ceea ce aparţine altora. Cu cât ne va fi mai puţin frică de lege şi de pierderea reputaţiei, cu atât mai mult îi vom înşela pe alţii şi chiar vom fura de la ei, datorită lăcomiei noastre.
47. Dar materialismul nu este opus iubirii divine pe cât este egoismul, pentru că nu sunt atât de multe trăsături negative care se ascund în spatele lui.
Există tipuri diferite de iubire materialistă. Există iubirea pentru bani datorată faptului că aceştia oferă o poziţie socială superioară. Există iubirea pentru un statut şi o poziţie socială superioară în scopul de a obţine bani. Există iubirea pentru bani în scopul de a obţine toate lucrurile de care ne putem bucura în această lume. Există iubirea pentru bani în sine care este genul de iubire pe care o simt oamenii săraci. Şi aşa mai departe. Scopul pentru care dorim să avem bani este dat de ceea ce vrem să facem cu ei. Acest scop sau această utilizare finală determina felul de iubire care ne animă, pentru că iubirea noastră are natura scopului nostru fundamental care o animă. Toate celelalte scopuri sunt doar mijloace pentru a obţine acest scop fundamental.
48. Pe scurt, egoismul şi materialismul sunt complet opuse iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Aceasta înseamnă că egoismul şi materialismul sunt iubiri infernale. Ele sunt preponderente în infern şi aduc, de asemenea, infernul în noi înşine. Dar iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni sunt iubiri divine. Ele predomină în rai şi aduc, de asemenea, raiul în noi înşine.
49. Din ceea ce am spus până acum putem înţelege că toate trăsăturile noastre negative sunt conţinute în egoism şi materialism şi provin din acestea două. În paragraful 45 am enumerat categoriile generale. Toate celelalte, care nu au fost enumerate pentru că reprezintă cazuri individuale, provin şi apar din acestea. Puteţi vedea deci că, întrucât ne-am născut cu aceste două iubiri, avem în noi încă de la naştere sămânţa tuturor trăsăturilor negative de caracter.
50. Pentru a şti ce este răul, trebuie să ştim de unde provine el. Iar daca nu ştim, nu putem şti nici ce e bine, adică nu putem şti cum este bunătatea. Acesta este motivul pentru care am scris acest capitol despre aceste două surse ale răului.

Capitolul 6

Iubirea de oameni sau bunăvoinţa

51. Mai întâi voi explica ce anume trebuie să iubim în ceilalţi oameni şi faţă de ce anume trebuie să manifestăm bunăvoinţă. Dacă nu cunoaştem toate acestea, am putea să manifestăm bunăvoinţă faţă de oamenii răi în acelaşi mod în care o facem faţa de oamenii buni. Atunci, bunăvoinţa noastră nu ar mai fi cu adevărat bunăvoinţă, pentru că oamenii răi folosesc tot ajutorul primit pentru a face rău altora, pe când oamenii buni îl folosesc pentru a-i ajuta pe alţii.
52. Un punct de vedere des întâlnit susţine că ar trebui să considerăm faptul că toţi oamenii ne sunt în mod egal prieteni şi că trebuie să-i ajutăm pe oamenii care sunt prea săraci pentru a se întreţine singuri. Însă bunul simţ creştin ne spune că e bine să aruncam mai întâi o privire atentă la felul cum trăieşte cineva şi apoi, în conformitate cu aceasta, să ne manifestăm bunăvoinţa. Oamenii profund religioşi fac aceste distincţii, adică manifestă bunăvoinţa cu discernământ. Însă oamenii care sunt doar superficial religioşi nu pot face aceste diferenţe, astfel încât manifestă fără discernământ bunăvoinţa faţă de oameni.
53. Totalitatea calităţilor pe care le au oamenii determină diferenţele dintre ei. Acest lucru ar trebui înţeles de orice om religios. Deoarece bunăvoinţa vine de la Dumnezeu, El este prietenul nostru mai presus de oricine altcineva. De la El provine capacitatea de a fi prietenul oricărei fiinţe.
Deci, cu cât oamenii Îl au mai mult pe Dumnezeu în ei, cu atât mai mult ei sunt prietenii noştri. Întrucât nu există doi oameni care să-L primească pe Dumnezeu (adică, să primească bunătatea Lui) în acelaşi mod, nu există doi oameni care să ne fie prieteni în acelaşi fel. Orice fiinţă din cer sau de pe pământ are calităţi diferite - nu există două fiinţe care să fie exact la fel. Trebuie să existe diferenţe astfel încât fiecare dintre noi să poată avea existenţa sa individuală.
Cu toate acestea, nimeni, nici măcar un înger, nu poate cunoaşte toate modurile diferite în care oamenii Îl primesc pe Dumnezeu (adică, felul în care primesc bunătatea lui). Deci nu putem distinge exact felul în care fiecare persoană ne este prieten; ne putem face doar o idee generală despre tipurile generale de relaţii şi despre varietatea acestora. Iar tot ce le cere Dumnezeu oamenilor este să trăiască în conformitate cu ceea ce ştiu.
54. Deoarece toţi avem calităţi diferite, înseamnă că aceste calităţi ale celorlalţi determină nivelul relaţiei pe care o avem cu ei ca prieteni. Dumnezeu a clarificat această problemă în parabola despre omul care, după ce a căzut în mâinile tâlharilor, a fost abandonat pe jumătate mort. Mai întâi un preot a trecut nepăsător pe lângă el, apoi un levit. Dar un samaritean i-a bandajat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin. Apoi l-a aşezat pe asinul său, l-a transportat până la un han şi a plătit, pentru a-i asigura îngrijirea. Samariteanul a acţionat ca prieten al acelui om pentru că a acţionat în spiritul bunăvoinţei (Luca, 10:29-37).
Din acest exemplu înţelegem că oamenii ne sunt prieteni atunci când fac lucruri bune. Untdelemnul şi vinul pe care samariteanul le-a turnat peste rănile acelui om simbolizează calităţile şi ideile adevărate care apar odată cu ele.
55. Putem înţelege din ceea ce am spus până acum că, în sensul cel mai larg, bunătatea este prietenul nostru, pentru că oamenii sunt prietenii noştri în funcţie de calităţile pe care le au de la Dumnezeu. Şi deoarece bunătatea este prietenul nostru, iubirea este şi ea prietenul nostru, pentru că orice lucru bun provine din iubire. Deci oamenii sunt prietenii noştri în funcţie de iubirea pe care o au de la Dumnezeu.
56. Observând oamenii care sunt egoişti, putem vedea foarte clar că iubirea este cea care determină prietenia şi că oamenii ne sunt prieteni în funcţie de felul de iubire pe care ei îl manifestă. Atunci când suntem egoişti îi considerăm pe cei care ne iubesc cel mai mult - cei din familia noastră - ca fiind prietenii noştri. Pe aceştia ii îmbrăţişăm şi îi sărutăm, îi ajutăm şi îi numim fraţii noştri. De fapt, dacă sunt oameni răi, îi considerăm a fi pentru noi prieteni mai apropiaţi decât oricine altcineva. Ne gândim la alţi oameni ca fiind prietenii noştri în funcţie de felul de iubire pe care îl manifestă faţă de noi şi de cât de mult simt ei această iubire. Deoarece iubirea este cea care ne cauzează şi ne determină prietenia, considerăm că noi suntem cei care determinăm prietenia.
Dar atunci când îi iubim mai mult pe ceilalţi oameni decât pe noi înşine, Îl considerăm pe Cel pe care ar trebui să-L iubim mai mult decât pe oricine - Dumnezeu - ca fiind cel care ne determină prietenia. Îi considerăm pe oameni prietenii noştri în funcţie de felul de iubire pe care îl au în ei - iubirea lor faţă de Dumnezeu - şi, de asemenea, în funcţie de iubirea din ei care provine de la El. Aşa trăiesc toţi cei din împărăţia lui Dumnezeu.
Este clar acum felul cum ar trebui să ne raportăm la oameni ca prieteni: oamenii sunt prietenii noştri în conformitate cu calităţile spirituale pe care le au de la Dumnezeu. Deci bunăvoinţa este, de fapt, prietenul nostru.
57. Dumnezeu a explicat aceasta în Evanghelia după Matei când le spune celor care au făcut fapte bune că, de fapt, Lui i-au dat de mâncare şi de băut, L-au primit bine. L-au îmbrăcat. L-au vizitat şi au venit la El când era în temniţă. De fiecare data când ei făceau aceste lucruri pentru cel mai neînsemnat dintre fraţii săi, făceau de fapt toate astea pentru El (Matei, 25:34-40). Atunci când înţelegem semnificaţia spirituală a celor şase feluri de a face bine menţionate în acest pasaj, înţelegem că ele includ toate modurile posibile de a fi prieten cu cineva. Deci vedeţi că atunci când iubim bunătatea îl iubim pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este sursa bunătăţii: El face fapte bune şi El este bunătatea.
58. Nu doar persoanele ne sunt prieteni, ci şi grupurile de oameni, cum ar fi comunităţile mici sau mari, ţara, religia, Împărăţia lui Dumnezeu şi, cel mai important, Dumnezeu Însuşi. Toţi aceştia sunt prietenii noştri, deci ar trebui, din pură iubire, să facem fapte bune pentru ei.
Aceste grupuri ne sunt prieteni la niveluri din ce în ce mai înalte. O comunitate formată din mulţi oameni ne este prieten la un nivel mai înalt decât o persoană individuală; ţara este prietena noastră la un nivel chiar şi mat înalţ; religia la un nivel şi mai înalt; Împărăţia lui Dumnezeu la un nivel chiar şi mai înalt; iar Dumnezeu Însuşi ne este prieten la cel mai înalt nivel. Aceste niveluri reprezintă o ierarhie al cărei vârf este Dumnezeu.
59. O comunitate este prietenul nostru la un nivel mai înalt decât o persoană, deoarece este formată din mai mulţi oameni. Ar trebui să manifestăm bunăvoinţă faţă de ea în acelaşi mod în care o facem faţă de o persoană individuală - în conformitate cu calităţile sale. Astfel încât trebuie să acţionăm în moduri diferite faţă de o comunitate de oameni cinstiţi şi faţă de o comunitate de oameni corupţi. Ne iubim comunitatea atunci când ne pasă de calităţile ei, pentru că iubim bunătatea.
60. Ţara ne este prieten la un nivel mai înalt decât comunitatea, deoarece este ca un părinte pentru noi. Suntem născuţi în ea, iar ea ne susţine şi ne protejează. Trebuie să facem fapte bune pentru ţara noastră, din pură iubire pentru ea, în funcţie de nevoile pe care ea le are. Aceasta implică în special mijloacele de susţinere a ţării, precum şi viaţa politică şi spirituală a oamenilor.
Dacă ne vom iubi ţara şi vom face fapte bune pentru ea pentru că îi dorim binele, atunci şi în viaţa de după moarte vom iubi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că acolo ea este ţara noastră.
61. Religia este prietenul nostru la un nivel superior în comparaţie cu ţara, deoarece atunci când ne iubim religia, manifestăm iubire şi faţă de sufletele şi viaţa spirituală a semenilor noştri. Deci, atunci când din iubire avem consideraţie faţă de religie, îi iubim pe ceilalţi la un nivel superior, deoarece aspiraţia şi motivaţia noastră este ca ceilalţi oameni să-L descopere pe Dumnezeu şi să fie mereu fericiţi.
62. Împărăţia lui Dumnezeu este prietenul nostru la un nivel şi mai înalt, pentru că în ea se găsesc toţi oamenii care fac fapte bune, atât de pe pământ cât şi din ceruri. Aceasta înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu este alcătuită, în ansamblu, din toate felurile de bunătate care există. Atunci când iubim Împărăţia lui Dumnezeu, iubim de fapt orice persoană care face fapte bune.
63. Acestea sunt diferitele niveluri pe care se află prietenii. Atunci când îi iubim pe ceilalţi oameni, iubirea noastră se înalţă din ce în ce mai mult pe aceste niveluri. Dar nivelurile sunt dispuse ordonat, unul după altul. Cele superioare trebuie considerate ca fiind mai importante decât cele inferioare. Deoarece Dumnezeu se află deasupra tuturor şi ar trebui să fie punctul nostru de referinţă pe toate nivelurile, El este cel pe care ar trebui să-l iubim mai mult decât pe oricine şi orice altceva. Puteţi astfel înţelege legătura dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni.
64. Oamenii spun adesea că ar trebui să ne iubim pe noi înşine - asta însemnând că mai întâi ar trebui să avem grijă de noi înşine, însă perspectiva asupra bunăvoinţei ne arată că trebuie să înţelegem bine această idee. Trebuie să ne asigurăm că avem lucrurile care ne sunt necesare pentru a trăi: hrană, îmbrăcăminte, o locuinţă şi celelalte lucruri de care avem nevoie pentru a ne descurca în societate. Trebuie să facem aceasta nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru familia noastră, şi nu doar pentru momentul prezent, ci şi pentru viitor. Dacă nu obţinem pentru noi ceea ce avem nevoie pentru a trăi, nu vom putea să manifestăm bunăvoinţa faţă de alţi oameni, pentru că nici pentru noi înşine nu vom avea atunci suficient.
65. Iată cum trebuie să ne iubim pe noi înşine: înainte de orice, trebuie să avem hrană şi îmbrăcăminte pentru noi înşine. Dar motivul pentru care facem aceasta trebuie să fie acela de a avea o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Trebuie să oferim, de asemenea, minţii noastre, hrana de care are nevoie - şi anume, inteligenţa şi înţelepciunea. Motivul este acela de a fi capabili să lucrăm pentru a fi de ajutor concetăţenilor, societăţii umane, ţării şi religiei - ceea ce înseamnă să lucrăm pentru Dumnezeu. Atunci când facem aceasta, ne asigurăm bunăstarea pentru totdeauna. Vedeţi, deci, că ceea ce este important este motivul pentru care avem grijă de noi înşine, pentru că acest motiv este ceea ce avem în vedere în tot ce facem.
Analogic vorbind, atunci când construim o casă, mai întâi punem fundaţia. Dar fundaţia este făcută pentru casă, iar casa este făcută pentru a locui în ea. Dacă vom considera că iubirea de noi înşine este lucrul cel mai important e ca şi cum am considera că fundaţia este scopul final al clădirii, şi nu casa însăşi sau faptul de a avea o locuinţă. De fapt, a avea o locuinţă este scopul nostru iniţial, fundamental - casa şi fundaţia sa reprezintă doar un mijloc de a atinge acest scop.
66. Motivul pentru care acţionăm arată felul în care ne iubim şi ne îngrijim mai întâi pe noi înşine. Dacă vrem să fim mai bogaţi decât alţi oameni doar de dragul banilor, plăcerii, statutului social sau al oricărui lucru similar - avem un motiv greşit pentru a dori să fim prosperi. Nu-i iubim pe ceilalţi oameni - ne iubim doar pe noi înşine. Dar dacă vrem să obţinem bogăţie sau o anumită poziţie socială pentru noi înşine în aşa fel încât să devenim capabili să-i ajutam pe concetăţenii noştri, societatea, ţara sau religia, atunci cu adevărat îi iubim pe oameni.
Motivul fundamental care ne impulsionează să acţionăm într-un fel sau altul face ca noi să fim ceea ce suntem, pentru că acesta arată ce iubim cel mai mult. Orice lucru sau aspect pe care îl iubim mai mult decât orice altceva - acela este motivul nostru fundamental şi primordial care ne determină să acţionăm.
Până acum am vorbit despre ceea ce trebuie să iubim în alţi oameni. Acum vot vorbi despre iubirea faţă de oameni sau „bunăvoinţa”.
67. Mulţi cred că iubirea de oameni înseamnă a-i milui pe cei săraci, a-i susţine pe cei care nu au destul pentru a se descurca şi a face fapte bune pentru oricine ne iese în cale. Însă bunăvoinţa înseamnă a acţiona cu înţelepciune în aşa fel încât faptele noastre să ducă la rezultate binefăcătoare. Dacă susţinem oameni săraci şi depravaţi care sunt răufăcători, prin intermediul acestora facem rău indirect şi altor oameni. Ajutorul pe care îl acordăm lor nu face decât să îi ajute în acţiunile lor rele: le oferă ceea ce au nevoie pentru a face rău altora. Este cu totul altceva când îi ajutăm pe oamenii buni.
68. Bunăvoinţa reprezintă însă mult mai mult decât ajutorul acordat oamenilor săraci şi depravaţi. Bunăvoinţa înseamnă să acţionăm mereu aşa cum trebuie, indiferent de munca pe care o realizăm. Dacă pentru a face dreptate judecătorii îşi desfăşoară munca în mod imparţial, ei manifestă bunăvoinţă. Dacă îi pedepsesc pe cei vinovaţi şi îi achită pe cei nevinovaţi, ei manifestă adevărata bunăvoinţă, pentru că astfel manifestă grijă pentru concetăţeni şi ţară.
Miniştrii care promovează adevărul şi îi conduc pe oameni către bunătate, doar de dragul adevărului şi binelui, manifestă bunăvoinţă. Dar dacă facem aceste lucruri doar pentru noi înşine şi de dragul câştigurilor materiale, nu manifestăm bunăvoinţă, pentru că ne iubim doar pe noi înşine şi nu pe ceilalţi oameni.
69. Acest sens mai larg al „bunăvoinţei” se aplică pentru toţi, indiferent dacă avem sau nu o slujbă - copiii faţă de părinţi şi părinţii faţă de copii, muncitorii faţă de patroni şi patronii faţă de muncitori, cetăţenii faţă de conducători şi conducătorii faţă de cetăţeni. Când ne îndeplinim obligaţiile pentru că asta trebuie să facem şi când realizăm acţiuni bune de dragul binelui, atunci manifestăm bunăvoinţă.
70. Motivul pentru care iubirea (sau bunăvoinţa) faţă de oameni are această semnificaţie este acela că, aşa cum am mai spus, fiecare persoană este prietenul nostru, dar în felul său specific. Comunităţile mai mici sau mai mari sunt prietenii noştri de nivel superior, ţara la un nivel mai înalt, Împărăţia lui Dumnezeu la un nivel şi mai înalt, iar Dumnezeu Însuşi la cel mai înalt nivel. În sensul cel mai larg, bunăvoinţa care vine de la Dumnezeu este prietenul nostru. Aceasta înseamnă că cinstea şi corectitudinea sunt, de asemenea, prietenii noştri.
Deci, dacă facem fapte bune pentru oameni doar pentru că vrem să acţionăm în numele binelui şi dacă acţionăm cinstit şi corect doar pentru că vrem să fim cinstiţi şi corecţi, înseamnă că îi iubim pe oameni şi manifestăm bunăvoinţă. Atunci acţiunile noastre izvorăsc din dragoste faţă de ceea ce este plin de bunătate, cinste şi corectitudine - ceea ce înseamnă că acţionăm din iubire pentru oamenii buni, cinstiţi şi corecţi.
71. Deci, bunăvoinţa este dorinţa profundă care ne determină să facem fapte bune chiar dacă nu obţinem nimic, în schimbi a acţiona astfel este bucuria vieţii noastre. Atunci când facem fapte bune pornind de la această dorinţă profundă, tot ceea ce gândim, spunem, vrem sau acţionăm este impregnat de această bunăvoinţă. Putem chiar spune că atunci când considerăm bunăvoinţa ca fiind prietenul nostru, în profunzimile fiinţei noastre noi suntem bunăvoinţa. Aşa este înţeleasă bunăvoinţa în sensul său larg.
72. Atunci când egoismul şi materialismul sunt motivaţiile care ne îndeamnă să acţionăm, nu este posibil să manifestăm bunăvoinţa. Nici măcar nu ştim ce este bunăvoinţa. Nu înţelegem că a dori şi a face fapte bune pentru alţi oameni - fără să obţine ceva din aceasta - reprezintă Divinul din noi. Nu putem înţelege că în dorinţa de a face fapte bune există tot atâta fericire câtă trăiesc îngerii din cer - iar fericirea îngerilor nu poate fi nici măcar descrisă. Ne gândim că dacă satisfacţia ce provine din prestigiu, statutul social şi bogăţie materială ne-ar fi luată, nu ar mai exista nimic de care să ne bucurăm. De fapt, chiar aici începe fericirea divină
- şi ea este infinită.

Capitolul 7

Credinţa

73. Deoarece credinţa nu există acolo unde nu este bunăvoinţă, nu putem cunoaşte natura esenţială a credinţei decât dacă ştim mai întâi ce este bunăvoinţa. Bunăvoinţa şi credinţa acţionează împreună la fel ca şi bunătatea şi adevărul. Tot ceea ce iubim şi preţuim considerăm ca fiind bun, iar toate lucrurile în care credem le considerăm ca fiind adevărate. Rezultă cu claritate că exista acelaşi fel de unitate între bunăvoinţă şi credinţă ca şi între bunătate şi adevăr. Puteţi înţelege cum anume este aceasta unitate din cele expuse despre bunătate şi adevăr.
74. Unitatea dintre bunăvoinţă şi credinţă este precum unitatea dintre motivaţie şi înţelegere. Aceste două capacităţi sunt cele care primesc bunătate şi adevăr - motivaţia noastră primeşte bunătate, iar înţelegerea noastră primeşte adevăr. Deci aceste două capacităţi primesc, de asemenea, bunăvoinţă şi credinţă, pentru că bunătatea este legată de bunăvoinţă, iar adevărul este în legătură cu credinţa.
Ştim cu toţii că bunăvoinţa şi credinţa sunt în interiorul nostru. Deoarece ele se află în interior, singurul loc în care ele ar putea exista este în motivaţia şi înţelegerea noastră, pentru că acolo se află şi de acolo provine întreaga noastră forţă vitală. Avem, desigur, şi memorie, însă memoria este doar o încăpere de intrare unde se acumulează aspecte care vor deveni ulterior o parte din motivaţia şi înţelegerea noastră.
De aici rezultă cu claritate că bunăvoinţa şi credinţa sunt unite în acelaşi fel în care sunt unite motivaţia şi înţelegerea. Puteţi vedea cum este această unitate din ceea ce am expus deja despre motivaţie şi înţelegere.
75. Bunăvoinţa se uneşte în noi cu credinţa atunci când vrem să realizăm ceea ce cunoaştem. „A vrea” este în strânsă legătură cu bunăvoinţa, iar „a şti” şi „a realiza” - cu credinţa. Credinţa pătrunde în noi şi devine parte din fiinţa noastră atunci când vrem şi iubim ceea ce cunoaştem şi realizăm. Până atunci, ea este în exteriorul fiinţei noastre.
76. Credinţa devine o calitate interioară doar dacă ajunge să fie spirituală şi nu devine spirituală decât dacă provine din iubire. Ea provine din iubire dacă ne place să trăim în adevăr şi bunătate - adică, dacă trăim în acord cu ceea ce Biblia ne spune să facem.
77. Credinţa este dragostea de adevăr pe care o avem din dorinţa de adevăr, doar de dragul adevărului. Spiritualitatea înseamnă, de fapt, a dori adevărul de dragul adevărului. Ea este eliberată de gândirea materialistă, care înseamnă că nu dorim adevărul în sine, ci doar pentru a ne ajuta să obţinem faimă, reputaţie sau profit. Atunci când adevărul este eliberat de astfel de lucruri, el este spiritual, pentru că provine de la Divin. Tot ceea ce provine de la Divin este spiritual şi este unit cu noi prin iubire. Iubirea este uniune spirituală.
78. Putem cunoaşte, gândi şi înţelege multe lucruri. Dar tot ceea ce respingem pentru că nu este în armonie cu iubirea noastră, vom respinge, de asemenea, şi după ce viaţa noastră în corpul fizic va lua sfârşit. Doar ceea ce face parte din iubirea noastră rămâne parte integrantă din fiinţa noastră spirituală. După moarte, noi considerăm orice altceva ca fiindu-ne străin şi îl aruncăm afară din casa noastră pentru că nu are nimic comun cu ceea ce iubim.
Spun „parte integrantă din fiinţa noastră spirituală” pentru că după moarte noi trăim
ca spirite. 79. Vă puteţi face o idee despre relaţia dintre bunătate şi bunăvoinţă şi dintre adevăr şi credinţă gândindu-vă la lumina şi căldura soarelui. Primăvara şi vara, când lumina ce provine de la Soare se îmbină cu căldura, pe Pământ tot ce germinează şi înfloreşte. Dar dacă lumina nu are şi căldură, aşa cum este iarna, pe Pământ totul este adormit şi mort. Lumina spirituală este adevărul care însoţeşte credinţa, iar căldura spirituală este iubirea.
De aici vă puteţi face o idee despre modul de a fi al oamenilor religioşi atunci când credinţa se îmbină cu bunăvoinţa - ei sunt precum grădinile şi livezile. Însă oamenii religioşi a căror credinţă nu este dublată de bunăvoinţă sunt precum deşertul sau precum pământul acoperit cu zăpadă.
80. Atunci când acea formă de încredere numită „credinţă” este o credinţa lipsită de iubire, ea este doar o simplă siguranţă şi o încredere materială, nu una spirituală. (Vorbesc aici despre acel tip de credinţă numit „credinţa mântuitoare”) încrederea şi credinţa spirituală îşi extrag natura esenţială şi forţa vitală din bunătatea iubirii, nu din ideile adevărate despre credinţă, dar lipsite de iubire. O credinţă lipsită de iubire este o credinţă moartă. Deci, atunci când ducem o viaţă distructivă, nu putem avea o credinţă autentică. A crede că vom fi „mântuiţi” doar pentru că Iisus a obţinut pentru noi această favoare de la Tatăl, indiferent cum am trăit, nu este nici ea o credinţă autentică.
Atunci când avem o credinţă spirituală, avem cu adevărat încredere că Dumnezeu ne va mântui. Credem că Iisus a venit în lume pentru a oferi viaţă veşnică oamenilor care au credinţă şi care trăiesc în conformitate cu principiile învăţăturilor sale, şi că în felul acesta vom renaşte şi ne vom pregăti pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Înţelegem, de asemenea, că Dumnezeu face aceasta pentru noi din pură compasiune şi pentru a ne ajuta.
81. A crede ceea ce spune Biblia sau religia noastră fără a trăi în conformitate cu ea poate părea a fi credinţă - iar unii oameni chiar cred că vor fi mântuiţi prin acest gen de credinţă. Însă această credinţă nu poate mântui pe nimeni. Este un tip de credinţă înşelător de convingătoare; vă voi descrie cum este ea:
82. O credinţă înşelător de convingătoare este atunci când credem şi iubim Biblia şi învăţăturile religiei noastre nu pentru că vrem să cunoaştem adevărul şi să trăim în conformitate cu el, ci pentru că suntem în căutarea profitului, a unui statut social şi a reputaţiei. Atunci când avem acest fel de credinţă, ne focalizăm atenţia nu asupra lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale, ci asupra propriei noastre persoane şi asupra lumii.
Dorinţa de a fi bogaţi şi puternici în lume ne face să fim mai puternic convinşi, decât oamenii fără această dorinţă, că învăţăturile religiei noastre sunt adevărate. Aceasta pentru că învăţăturile religiei noastre sunt doar un mijloc de a ne atinge scopurile, şi atunci iubim şi credem în aceste mijloace la fel de mult pe cât de mare este dorinţa noastră de a ne atinge scopurile.
Iată cum stau lucrurile de fapt: în măsura în care suntem dominaţi de un egoism arzător şi de iubirea materialistă, astfel încât vorbim şi acţionăm motivaţi de acest foc interior, suntem prinşi într-o credinţă înşelător de convingătoare. Nu ne trece niciodată prin minte gândul că ceea ce credem ar putea fi fals. Dar atunci când nu suntem dominaţi de acest gen de iubire arzătoare, nu credem absolut deloc în aceste lucruri înşelătoare.
Rezultă cu claritate că o credinţă înşelător de convingătoare vine de pe buze, nu din inimă - ceea ce înseamnă că nu e deloc credinţă.
83. Atunci când suntem prinşi într-o credinţă înşelător de convingătoare, nu beneficiem de lumina interioară care să ne asigure dacă lucrurile pe care le propovăduim sunt adevărate sau false. Nici măcar nu ne pasă de acest aspect. Ne interesează doar dacă masele de oameni cred în ceea ce spunem noi. Nu iubim adevărul în sine.
Din acest motiv, dacă pierdem respectul sau profitul pe care îl obţinem din credinţa noastră, ne pierdem interesul faţă de ea - în cazul în care reputaţia noastră nu suferă din această cauză. Această credinţă înşelător de convingătoare nu este adânc înrădăcinată în noi. Este doar o cunoaştere superficială prezentă în memoria noastră, pe care o putem apela ori de câte ori îi învăţăm pe alţii. Această „credinţă” dispare după moarte, împreună cu orice adevăr care ţinea de ea. Durează doar credinţa care există profund în interiorul nostru - credinţa care este înrădăcinată în bunătate şi a devenit parte integrantă din viaţa noastră.
84. Următorul pasaj din Evanghelia după Matei se referă la oamenii care sunt prinşi într-o credinţă înşelător de convingătoare:
„În ziua aceea, mulţi îmi vor spune: „Doamne, Doamne, oare n-am propovăduit noi în numele Tău, n-am alungat demoni în numele Tău şi n-am făcut multe lucruri extraordinare în numele Tău?” Dar Eu le voi spune: „Nu vă recunosc pe voi,... voi, oameni care îi asupriţi pe alţii” (Matei 7:22-23). Iar în Evanghelia după Luca se spune:
Atunci veţi începe să ziceţi: „Noi am mâncat şi am băut cu Tine, iar Tu ai propovăduit pe străzile noastre.”
Dar El va spune: „Vă zic vouă, nu ştiu de unde veniţi voi. Plecaţi de la Mine, voi oameni care îi asupriţi pe alţii!” (Luca 13:26-27)
Aceasta este şi semnificaţia celor cinci fecioare nesăbuite care nu aveau untdelemn în lămpile lor:
În cele din urmă, acele fecioare vor veni la El şi vor spune: „Doamne, Doamne, deschide-ne uşa!”
Dar El le va răspunde: „Adevărat vă spun: nu vă recunosc pe voi” (Matei 25:11-12).
„A avea untdelemn în lămpi” înseamnă a avea bunătatea care vine din iubire şi din
credinţa adevărată.

Capitolul 22

DIN TAINELE UNIVERSULUI CERESC (extrase ARCANA CELESTIA)

DIN TAINELE UNIVERSULUI CERESC (extrase ARCANA CELESTIA)

Re: DIN TAINELE UNIVERSULUI CERESC (extrase ARCANA CELESTIA)